 |
| Eu, duminica, bagand copiilor proloagele pe gat |
daca acesti copii vor fi mai ancorati in biserica decat cei ai mamelor de altadata care nu isi vedeau capul de treburi, necum sa coloreze planse cu ingerasi impreuna cu plozii (nu vreau sa ofensez pe cineva, nici sa minimalizez importanta jocului cu copiii),
daca pentru a se lipi omul de biserica nu e decat nevoie sa astepti pur si simplu pana poate cuprinde din profunzimea credintei, timp in care sa iti vezi de ale tale.
Cred ca la toate acestea voi primi raspuns un mare "nu", fiindca desi nu e nevoie sa ne risipim in nimicuri cu pretentie de lucrare duhovniceasca, trebuie totusi sa stam de paza la sufletul copilului, atat de ispitit si primejduit in zilele noastre.
Care sa fie ingredientul miraculos pus in purtare, cuvant si impreuna lucrare care aprinde in sufletul copilului dragostea de biserica? Oare silirea? Oare cicaleala? Oare jocul de-a lumea cereasca? Oare povestirile cu talc? Toate acestea palesc in fata placerilor si ademenirilor pe care le poate pune lumea de azi la picioarele copiilor. Numai stralucirea adevarata a virtutilor si simtirea in duh a caldurii Mangaietorului din inima parintilor poate aprinde in inima copilului dorirea dupa Dumnezeu. Amintirea acestora il va insoti si dupa ce va parasi casa parinteasca si ii va fi ca un liman lin la care singur va vrea sa se intoarca.
Eu observ că până la 12 ani (cel puțin, atât are copilul meu cel mai mare acum) copiii aleg cu bucurie să petreacă timpul în compania părinților, indiferent ce activitate presupune acesta (de la lecturi duhovnicești până la plivit buruienile din răzoarele cu ceapă), renunțând cu ușurință la alte activități ce presupun împătimirea (de exemplu jocurile video, lenevirea în fața monitoarelor). Important e să nu refuzăm noi, părinții, nevoia lor de comunicare la timpul potrivit, pentru a nu refuza apoi ei ceea ce vrem noi să le comunicăm noi...
ReplyDeleteIertați-mă că revin...
ReplyDeletefiindcă azi l-am prăznuit pe Sf. Efrem cel Nou, iată un fragment (partea de cunoaștere a propriilor greșeli) din rugăciunea părinților către el pentru copiii ce se îndepărtează de Dumnezeu, abia descoperită:
„Conștiința ne mustră și ne spune că tocmai văzându-ne faptele și fățărnicia și luându-le drept pildă, copiii noștri se depărtează și se leapădă de Domnul, căci noi înșine suntem înstrăinați de chipul părintesc. Încă știm că i-am rănit sufletește, iar atunci când se cuvenea să le arătăm dragostea și blândețea cea părintească le-am arătat chip al mâniei și asprimii întru care s-a închegat chipul cel drăcesc și plin de urâciune.”
O uitasem. Multumesc!
ReplyDeleteIntalnirea cu Hristos ramane o taina si momentul cel mai important din viata fiecarui om. Sigur ca le citim, le vorbim, incercam sa fim bune exemple ( aici mai greu). Ingredintul miraculos este insa rugaciunea parintelui. Acesta este cea care insoteste copilul toata viata. Cu aceeasi ardoare pentru copilul sau se poate ruga si un om duhovnicesc si un om aflat la inceput de drum duhovnicesc sa zicem. Dintre toate metodele cel mai slab este cuvantul, apoi urmeaza puterea exemplului si cel mai important cred ca ramane rugaciunea cu lacrimi pentru copii nostri. Hristos a inviat!
ReplyDeleteAdevărat a înviat Domnul!
DeleteAșa cred și simt și eu. Un părinte spunea că și ai noștri copii, crescuți și educați în cele ale credinței, au nevoie de convertire când ajung la o anumită vârstă. Noi nu îi putem converti, însă cu rugăciune putem să le fim alături. Având în familie și mici și mari,adulți deja, văd cum lucrurile se așează în timp. Pe Cale suntem toți.