...si voi schimba fata lumii"! Oare asa se simt in zilele noastre femeile care zamislesc si se straduiesc (cu inerente caderi si ridicari) sa creasca copii pentru Domnul? Ispita sa gandim cu totul altfel e mare, mai ales ca multe dintre noi nu sunt educate in acest sens. Feminismul cu care am fost otravite isi inalta capul hidos si sopteste descurajator:
Sa cresti copii e o pierdere de vreme. La urma urmei, oricine poate face asta. De ce sa nu platesti o bona sa se lupte cu dezordinea, sa arbitreze certurile intre pitici si sa dea de mancare la beblus ca tu sa poti face ceva util pentru binele societatii? Sa fim sincere! A creste copii nu e numai lipsit de sens, ci si extrem de distructiv (nici nu mai arati ca inainte, nici nu mai gandesti la fel de limpede, viata personala nu mai ai, ba parca incepe sa te lase si memoria).
Nimanui nu-i place sa creasca copii si nu e de mirare: cine e incantat sa faca ordine de dimineata pana seara fara sa primeasca ajutor, sa incerce mereu sa aplaneze conflicte fara sa vada vreo schimbare subsatntiala in bine, sa schimbe scutece mizerabile si sa spele rufe in nestire, sa gateasca pentru niste mofturosi mici carora oricum nu le place nimic si, in mare, sa se sacrifice continuu pentru nevoile altora fara sa astepte nimic in schimb si fara sa simta ca lucruruile evolueaza in vreun fel. Pare firesc sa angajezi pe cineva mai putin capabil sa preia meseria asta necalificata, iar tu sa stai ca o doamna la birou, bine imbracata si respectata de toti.
Se pierde din vedere ceea ce ar trebui sa facem de fapt: sa crestem intru Hristos barbati si femei. In mod tragic am devenit miopi si nu vedem in copilul din brate decat o mogaldeata draguta care are exclusiv nevoi fizice. Uitam sa fim atenti cum sub ochii nostri si hranindu-se din atitudinea noastra se dezvolta o persoana care are nevoie sa fie puternica, iubitoare, curajoasa si inteleapta. Nu ne dam seama poate cat de importanata e atmosfera familiala pentru formarea unui om integru. Parintii ar trebui sa fie mai implicati in munca aceasta fascinanta a formarii de oameni. Felul in care traiesc parintii se revarsa in viata copiilor si modeleaza adultii de maine care ii vor inlocui in angrenajul societatii. Deci, daca vrei sa construiesti o lume mai buna, rolul oricarei alte profesii e eclipsat de misiunea de a forma oameni. E nevoie insa de mult timp pentru a vedea rezultatele efortului sustinut: aproape o viata de om.
Traim o criza sociala: avem generatii intregi de oameni care au crescut, dar au ramas copii, copii-adulti care nu sunt in stare sa-si controleze iesirile atunci cand se enerveaza, care asteapta sa le rezolve altii problemele, care nu sunt capabili sa-si asume responsabilitati, iar in caz de esec dau vina pe altii si care cred ca merita orice fara sa aiba vreo obligatie. Suntem inconjurati de copii mari care au primit in viata lor de toate, mai putin ceea ce aveau cu adevarat nevoie: o educatie solida pentru viata.
Acesti adulti-copii nu stiu sa-si gaseasca bucuria in lucruri simple, sa fie multumiti de ceea ce le ofera viata si, bineinteles, se simt frustrati sa-si creasca propriii copii. Din cauza obisnuintei de a obtine satisfactii imediate le este greu sa vada in timp dincolo de corvoada care insoteste meseria de parinte, drept pentru care nu-si constientizeaza rolul si nu-si pretuiesc cu adevarat copiii. Inevitabil, tot mai multi dintre acestia din urma se vor simti neacceptati si neiubiti ca urmare a faptului ca au fost respinsi (indirect) ca o povara de parintii lor.
Stiu din proprie experienta cat este de greu sa rupi acest cerc vicios al generatiilor si sa te dedici cresterii copiilor intr-o lume bolnava de egoism, in care nimeni dintre apropiati nu gaseste de cuviinta sa te incurajeze. A trebuit sa invat singura sa vad binecuvantarile ascunse in crucea casatoriei dupa ani de zile in care m-am rugat si m-am incapatanat sa nu cred ca Dumnezeu ne-a harazit o viata urata.
