Cat am fost gravida cu Elena nu am facut metanii deloc: primele 5 luni stateam la pat, urmatoarele doua eram foarte slabita si trebuia sa-mi dozez efortul ca sa pot face treburile obisnuite, iar spre sfarsitul trimestrului trei burta era deja prea mare ca sa ma mai ghemuiesc. Dupa ce am nascut iar am avut o lunga perioada de "impedimente": ba perineul, ba dreptii abdominali obositi ma faceau sa simt ca-mi cad intestinele pe podea daca ma aplec prea tare, ba oboseala bratelor de la dulcea povara a Elenei, ba refluxul gastro-esofagian care ma supara o buna perioada dupa nastere, ba rearanjarea oaselor bazinului care da dureri si ea, ba cate si mai cate neplaceri trupesti (trecatoare din fericire) de mama de secol XXI crescuta si traita la bloc.
In postul Pastelui insa am redescoperit metaniile, ca forma atotcuprinzatoare de inchinare (si pocainta, si cererea indurarii Stapanului, si plecare in fata Celui Atotputernic, si recunoastere a singurului Domn si Stapan, si bucuria iertarii si a ridicarii, si inviere duhovniceasca). Imi sunt de mare ajutor in lupta pentru mentinerea liniei de plutire, mai ales ca in perioada asta sunt mai ocupata cu gatitul, cand de fapt ar trebui sa fie chiar invers, sa investesc mai putin timp in pregatirile pentru burta (2 au dezlegare la carne, 3 la peste, oua, lactate si 3 tinem postul tot). Bine ca nu am si vreun batran cu regim alimentar in grija :-)
Cum spuneam, metaniile sunt solutia perfecta cand terminarea vreunui acatist s-ar intinde pe doua, trei zile pentru ca trebuie sa ma tot intrerup cu diverse "ascultari" casnice. Sunt ideale pentru o minte imprastiata care trebuie pusa ca un tren deraiat din nou pe sine ca sa poata "pufai" din nou in timp ce trupul roboteste: "Doamne Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatoasa!"