Am judecat două preotese, de altfel foarte evlavioase, pentru că nu veneau la biserică decât după ce-şi serveau cafeaua de dimineaţă ca să nu se simtă ameţite şi obosite. A fost un gând scurt, dar de intensitate mare: " Dacă ar avea dragoste de Dumnezeu s-ar nevoi puţin! Dacă ar avea puţină credinţă ar cere de la doctorul ceresc sănătate şi s-ar întări trupeşte şi nu şi-ar mai pune nădejdea într-o gură de cafea." A fost suficient ca să atrag asupra mea certarea lui Dumnezeu.
La scurt timp după această cugetare am primit drept medicament pentru boala mea sufletească de a-i evalua pe alţii o stare de slăbiciune exagerată care nu putea fi explicată prin investigaţiile care mi s-au făcut (şi, credeţi-mă, n-au fost puţine). Eram întruchiparea zicalei "analizele - bune, pacientul - mort". Eram atât de dependentă de mâncare, că, de cum mă trezeam, mă repezeam în bucătărie. Dacă plecam undeva (cu maşina, căci pe picioare nu puteam merge nici să arunc gunoiul) şi uitam să iau mâncare cu mine făceam adevărate atacuri de panică. Mă simţeam în primejdie fără ceva de ronţăit prin buzunare. La biserică nu numai că nu puteam merge decât după ce mâncam, ci deseori lipseam la slujbă de frică la gândul că nu pot ajunge până acolo sau că voi leşina chiar înăuntru şi-i voi speria pe copii. A fost cumplit şi a durat cam 2 ani. Atât a durat până să pricep cauza acestei neputinţe. După ce am înţeles rostul ei starea sănătăţii mele s-a ameliorat rapid, după cum a fost şi debutul.
clopotniţa Prislop |
Frumos si adevarat.Stii de ce spun adevarat?Pentru ca si eu am coborasuri si suisuri din acestea...Si cunosc atat de bine aceste doua stari.Cunosc dulceata puterii lui Dumnezeu dar din cauza nerabdarii si nechibzuintei mele, am parte de foarte multe ori si de cealalta stare care este ingrozitoare.Din toata inima pot sa spun ca nu sunt nimic inaintea Maretiei Tale Doamne.
ReplyDelete