Mai mult decât aceste sfaturi mă deranjează însă faptul că în jurul meu majoritatea oamenilor se simt responsabili de educaţia copiilor mei. Nu suport să le facă alţi adulţi observaţie, să le pună interdicţii după bunul lor plac şi chiar îi încurajez să nu ţină seama de astfel de intervenţii. Am două exemple chiar de ieri de la biserică (eu plecasem cu cineva care avea nişte probleme de sănătate şi copiii au rămas puţin singuri în curte). Un domn l-a obligat pe Ioan să se îmbrace "că e frig", iar o doamnă nu l-a lăsat să se joace cu soldăţeii lui lângă o grămadă de nisip "pentru că vor şi copiii mici în nisip dacă-l văd pe el acolo". Ca urmare l-am găsit ud leoarcă de transpiraţie pentru că s-a jucat "prinselea" şi azi e răcit. Altă situaţie incomodă, care creează confuzie în mintea copilului, este când alt adult intervine în discuţia mea cu cel mic şi contracarează ceea ce spun eu. "Lasă baloanele acolo, doar unul e al nostru!" şi vânzătoarea intervine: "Lăsaţi, doamnă, e mic şi el!" deşi nu pare dispusă să renunţe la baloanele cu pricina. Sau: un domn pe care ei nu-l cunosc (eu, da) le oferă bomboane. Le reamintesc: "Nu v-am spus să nu mâncaţi nimic de la oameni necunoscuţi?" "Lasă-i, sunt şi ei mici!" Sau: mergem la cineva mai simandicos în vizită. Previn un dezastru: "Nu căuta prin sertarele biroului doamnei!". Mi se spune mieros: "Lasă dragă copilul!" Copilul, obţinând aprobarea aceasta indirectă îşi continuă explorările, iar eu spun în gândul meu: "O să-ţi pară rău, madam!". După ce plec se comentează: "Ce nesimţire!" Ce să mai crezi?
Concluzia: copiii trebuie să fie instruiţi să nu urmeze orbeşte comenzile altora, ci să le analizeze în spirit critic, să ştie că părinţii sunt cei de care trebuie să ţină cont în primul rând, iar comentariile altora intră în alt registru, care trebuie uneori ignorat. Iar eu... să am grijă să nu mă bag peste "filosofia" educaţională a altora decât cu invitaţie :)
Am citit putin prin articolele indicate de tine. Sunt de acord cu tine, dar nu in totalitate.
ReplyDeleteIn ce priveste sfaturile nesolicitate luate la modul general...
Ca si crestini trebuie sa ne straduim intotdeauna - printre altele - sa ne comportam frumos cu ceilalti. Acest lucru implica si faptul ca trebuie sa ne vedem de treaba noastra, sa acoperim greseala cuiva si nu s-o punem in evidenta.
Totodata, avem si o responsabilitate pentru care vom raspunde in fata lui Dumnezeu daca vedem ca cineva greseste (dpdv moral) si nu-l indreptam.
Suntem oameni, de aceea deciziile noastre nu sunt mereu cele mai bune. Si un sfat intelept e binevenit in astfel de situatii chiar daca, pe moment nu realizam acest lucru.
Cred ca lucrurile ar sta bine pentru toti daca:
- Sfatul este dat cu blandete, discretie (fata de cei din jur), bunatate, fara impunere sau superioritate;
- Sfatul este primit cu multumire, cu meditare la cele ce ni s-au spus, ignorand total orgoliul ranit care ne face sa ne razvratim din prima secunda.
Dar asta e o lume ideala (pentru ca noi, oamenii suntem fie cicalitori cand dam sfatul, fie prea mandri cand il primim), de aceea trebuie sa gasim o cale de mijloc.
In ce priveste educatia copiilor, parintii lor au rolul cel mai important. M-am trezind si eu spunand un "Lasa-l, nu e nimic" atunci cand finutul meu de botez era cam obraznicut si mama lui ii facea observatie si mi-am dat seama ca am gresit.
Tacerea e de aur ...
Nu mă refer la sfaturi duhovniceşti, de îndreptare a cuiva, ci la comenzi referitoare la aspecte materiale date de străini. Eu ştiu cât poate şi cât înţelege fiecare dintre copiii mei şi ştiu ce le dau voie să facă şi ce nu. Chiar dacă altora le pare periculos sau nepotrivit un lucru pe care eu îl permit nu e răspunderea lor să intervină în locul meu, mai ales când sunt de faţă. Şi iarăşi, dacă eu interzic nişte atitudini care altora le par normale, copiii trebuie să ştie că norma este cuvântul meu. Asta e important, mai ales că vor merge pe calea cea îngustă. Trebuie să aibă "coloană vertebrală" în faţa celor potrivnice învăţăturilor primite acasă.
ReplyDelete