Cu carantina...

... asta am gravitat mai mult in jurul blocului si, vrand, nevrand, am socializat mai intens cu vecinii. Desi aproape toti sunt oameni de treaba, totusi mi-am dat seama ca nu putem avea o comunicare mai profunda atata vreme cat in mintea si inima mea Hristos e de obicei la cârma.

Acum imi dau seama mult mai bine cum ma odihneste sa ma raportez la oameni si care sunt cauzele pentru care aleg sa fiu mai retrasa. Imi place sa ajut cu tot ce pot, sa fiu amabila, zambitoare, sa incurajez, sa ascult o durere, sa alin si sa povatuiesc.
A lua parte la discutii desarte care lauda patimile, la ironii sau batjocura, la barfe (generale, politice sau concrete, despre X sau Y) sau a asista la enuntarea crezului anticrestin al cuiva ma tensioneaza, ma scoate din zona de comfort duhovnicesc si chiar ma irita, fiindca ma plaseaza automat intr-o opozitie de pareri pentru sustinerea careia trebuie sa ai energie.
Mai este si cazul particular in care interlocutorul afirma ceva si constiinta nu te lasa sa fii de acord nici macar formal, fiindca simti ca nu e ok sa nu marturisesti invatatura bisericii. In calitate de preoteasa cu atat mai mult esti bombardata cu tot ce inseamna in omul respectiv revolta impotriva bisericii. Daca mai ai sansa si sa intalnesti pe cineva agresiv din fire, ies scantei daca nu ii aprobi toate ideile. El nu vine sa te intrebe cum stau lucrurile in biserica, cu o curiozitate sau o dorinta de cunoastere autentica. El deja stie tot (desi doar din surse indoielnice) si vine sa te demoleze si pe tine impreuna cu tot ce crede el ca este gresit.

Momentan polemicile nu sunt in topul preferintelor mele, asa ca as prefera sa evit  compania persoanelor care ma stimuleaza la discutii in contradictoriu. A evita intalnirea cu un om nu inseamna lipsa de dragoste, ci e doar o forma de a cauta pacea, dupa ce ai epuizat resursele obisnuite pentru stabilirea intelegerii in liniste.