Despre rugaciune...

A sta inaintea icoanei in biserica sau acasa si a face metanii inca nu este rugaciune, ci doar ceva ce tine de rugaciune. A spune rugaciuni pe dinafara, a le citi sau a asculta pe cineva care le citeste tot nu e rugaciune, ci doar unealta a rugaciunii, un mijloc de a o face sa apara si de a-i da imbold. Rugaciune propriu-zisa avem atunci cand in inima noastra se ivesc unul dupa altul simtaminte evlavioase fata de Dumnezeu: simtamantul defaimarii de sine, al dragostei, multumirii, slavosloviei, al caderii cu osardie inaintea Lui, al umilintei, supunerii fata de voia lui Dumnezeu etc. Toata grija noastra trebuie sa aiba drept scop ca in timpul rugaciunilor pe care la facem astfel de simtaminte sa umple sufletul nostru, ca atunci cand limba spune rugaciuni, urechea le asculta sau trupul face metanii inima sa nu ramana pustie. Doar cand aceste simtaminte exista este rugaciunea noastra rugaciune adevarata.

In timpul savarsirii pravilei se poate intampla ca un anumit cuvant sa aiba o lucrare atat de puternica asupra sufletului incat acesta sa nu vrea sa mai rosteasca rugaciunea in continuare, si cu toate ca limba continua sa spuna cuvinte, gandul se intoarce mereu la locul care s-a intiparit in el. Daca se intampla una ca asta, opreste-te si nu mai zi nimic, ci staruie cu luarea aminte si cu simtirea asupra locului cu pricina, imbiba sufletul tau cu el sau cu acele cugetari carora le va da nastere si nu te grabi sa iesi din starea aceasta. Daca vremea ti-o ingaduie, mai bine sa ramai cu pravila neterminata decat sa strici aceasta stare. Ea te va adumbri ca un inger pazitor intreaga zi.