Compuneri

Cand era mica Maria mea avea o deosebita placere sa inventeze povesti. In calatoriile lungi cu masina  n-aveam nevoie de cine stie ce jucarii, fiindca mi-i tinea pe fratiorii mai mici cuminti, cu ochisorii atenti la ea, de parca uitau de bancheta ingusta si tare a Logan-ului. Mai tarziu a inceput sa scrie, ba romane, ba memorii :) si scrisul era pentru ea o bucurie.

Acum invata foarte bine, este olimpica la romana, dar... dar am trait s-o aud pe ea, care turuia ore in sir numai din imaginatie, oftand: "Offf, iar am o compunere despre toamna..." Cand am descusut-o, am dezlegat misterul: "Pai asta e a patra sau a cincea care trebuie s-o scriu saptamana asta!"

Am incurajat-o, fiindca mi s-a parut ca era neplacut surprinsa de senzatia de gol pe care o avea cand trebuia sa astearna ceva pe hartie. Nu era obisnuita cu sentimentul asta. "Marii scriitori au scris dintr-un imbold launtric ceea ce au scris, mama. Ceea ce compui din obligatie nu prea are valoare. Daca Eminescu n-ar fi fost indragostit niciodata, de unde si-ar fi luat entuziasmul creator?"

Deci cam asa se distruge la un copil bucuria de a pasi in lumea literaturii. Nu-l lasi sa mai infloreasca si spontan, ci ii spui cate flori pe ram sa faca si ce distributie sa aiba.