La masă

            "Poftă bună!"
            "Mulţumim, şi la masă nu vorbim!" Dar de ce să nu vorbim? În timpul conversaţiilor la masă oamenii au o deschidere şi o receptivitate aparte. Poate şi de aceea Mântuitorul mânca şi bea cu vameşii şi cu păcătoşii, găsind ospeţele lor cel mai potrivit prilej de a le vorbi.
             Citesc mereu cu nostalgie despre cât de importante sunt reuniunile familiale zilnice în jurul mesei:

• se creează astfel legături afective puternice între copii şi părinţi
• se îmbunătăţeşte comunicarea între membrii familiei
• copiii percep mediul familial ca fiind mai stabil şi mai sigur 
•  rugăciunea comună de la începutul şi sfârşitul mesei e printre primele la care au răbdare şi cei mici şi e un mod simplu de a transmite copiilor mesajul că toată "darea cea bună" vine de la Dumnezeu, purtătorul nostru de grijă.
• se deprind mai firesc bunele maniere şi lucrul "în echipă", se dezvoltă abilităţi practice şi simţul responsabilităţii odată cu implicarea în aranjarea mesei sau strângerea vaselor murdare
• conversatiile din timpul mesei ajută copiii să îşi dezvolte limbajul să îşi însuşească topica specifică limbii materne mai mult decât citirea poveştilor la culcare; aceste achiziţii se concretizează şi prin calificative superioare la şcoală
• se trăiesc momente frumoase, care vor rămâne ca amintiri ale atmosferei din casa părintească
• copiii sunt mai puţin predispuşi la obezitate, la diverse adicţii (alcool, tutun, droguri) sau promiscuitate

            La noi lucrurile au mers altfel decât mi-aş fi dorit, din păcate. La inceput, cand primii copii erau mici, refuzau să mănânce şi am avut o problemă de sănătate destul de gravă: pe fondul acestei subalimentări duse la extrem una din fete era cât pe-aci să orbească din pricina unui herpes ocular. Văzând că nu se hrăneşte suficient mă enervam (mai am şi acum o linguriţă pe care am îndoit-o la disperare) şi mă panicam într-atât încât efectiv nu mai puteam înghiţi nimic nici eu. Aveam disfagie şi la solide şi la lichide care mima perfect o obstrucţie pe esofag (de care m-am căutat în zadar, ca orice medicinist ipohondru). Pentru că fetiţa cu pricina mă simţea încordată şi se hrănea mai bine singură decât când îi număram eu linguriţele şi-i cântăream castronelul din priviri, ca să nu ne mai facem rău reciproc am expediat copiii cu castronelele la o măsuţă de plastic in camera lor. Măsuţa era drăguţă, viu colorată şi nu erau deloc înghesuiţi la ea. Şi totuşi...

        Ultimii doi copii au fost mai mâncăcioşi şi am avut răgaz să ne vindecăm de stresul care însoţea mesele şi am început să mâncăm împreună. Avem o masă mărişoară pentru bucătărie: 1,20 lungime şi 90 cm lăţime, dar începe să devină şi ea neîncăpătoare :) Discuţiile la masă sunt libere, nu am reuşit să instaurez un regim de citit proloage sau Biblia în timpul mesei, deşi am încercat în câteva rânduri. Nici muzica bisericească nu prea a fost binevenită: se suprapunea peste "ciripelile" tuturor şi nu era decăt un zgomot de fond deranjant. Deci la noi în familie nu au mers rânduielile de trapeză monahală :) În schimb sunt ascultate cu plăcere năzbâtii din copilăria lui tati, mai povestim fiecare ce-am mai făcut peste zi, ce-am mai citit interesant, ne mai amintim întâmplări hazlii. Mami, adică eu, trebuie să fie un moderator al discuţiilor, altfel vrăbiuţele gureşe se supără când sunt întrerupte nepoliticos sau comentate de fraţii mai mici. Bineînţeles, nu lipsesc nici micile acuze (făcute din ţânţar-armăsar): "Nu şi-a suflat nasul înainte de masă!" "Mami, uite cum plescăie!". Tabloul auditiv e destul de colorat, mai ales că din când în când se mai varsă câte-o cană cu apă sau câte-o farfurie cu ciorbă, ca să simţim că avem copii :) Cam asta e atmosfera la o cină în familia noastră (la restul meselor nu reuşim să ne strângem toţi din cauza programului diferit). Deocamdată nu simt că se zideşte ceva spiritual, şi nici a proces educativ nu prea seamănă, dar tare mi-e drag să văd copiii că ne aşteaptă să mâncăm împreună.