De dor...

         Sunt oameni care deplâng femeile cu mulţi copii că n-au timp pentru a "se veseli cu bărbaţii lor" din cauza celor mici. N-am avut niciodată regrete că n-am ieşit singuri undeva, dimpotrivă, ne bucurăm amândoi să transformăm concediile în prilejuri de bucurie pentru copii. Mi se pare foarte potrivit (dacă nu cumva e o comparaţie prea îndrăzneaţă) şi  în acest caz ceea ce spune părintele Stăniloae despre Sfânta Treime: Daca fiinta dumnezeiasca ar fi in doua Persoane si "n-ar avea pe un al treilea tot atat de nemarginit si de exclusiv, pe care sa-L iubeasca impreuna ar lipsi ceva care ii uneste si in alta forma pe cele doua", ar fi un Dumnezeu nedesavarsit, "comuniunea in doi este si ea limitare. Mai intai comuniunea in doi nu deschide intregul orizont implicat in existenta. Cei doi nu numai se deschid unul altuia, ci se si inchid; celalalt devine nu numai o fereastra, ci si un zid".
         Dacă există vreun lucru pentru care mi-aş dori din când în când baby sitter, cu siguranţă acela e participarea la slujbele bisericii. De ani de zile viaţa mea liturgică e foarte săracă. Chiar dacă ajung la biserică participarea efectivă la rugăciune e minimă. Asta e una din numeroasele faţete ale "împărţirii" de care vorbea Sf. Ap. Pavel. Fenomenul de tranziţie dat de condiţia maternităţii a fost multă vreme dureros pentru mine, deşi am încercat să compensez cu rugăciune personală şi să-l îndulcesc cu gândul că pe lumea asta lucrările oamenilor sunt felurite şi fiecare trebuie să-şi împlinească în trupul bisericii chemarea lui fără să cârtească în slujirea pe care i-o rânduieşte Dumnezeu. Până la urmă Dumnezeu mângâie sufletul, dăruindu-i o oarecare bucurie celui care călătoreşte pe calea aceasta mai sinuoasă, dar mai lină a căsătoriei.

        "În Sfintele Taine primim harul Sfântului Duh ca pe o scânteie divină pogorâtă în fiinţa noastră. După cum pentru ca o scânteie căzută într-o substanţă să se transforme în flacără este nevoie de aer şi de mişcarea aerului, la fel este necesară o anumită atmosferă pentru ca scânteia harului divin primită în Sfintele Taine să pătrundă în fiinţa noastră şi să devină flacără. Această atmosferă este constituită de duhul Bisericii: toate ritualurile slujbelor şi ale rugăciunilor care-l înconjoară pe om în toate situaţiile. (...) Cu cât participă cineva cu mai multă râvnă la aceste sfinte ritualuri, cu atât mai tare se va aprinde în el scânteia harului până când se va transforma într-o flacără care-i va cuprinde toată alcătuirea fiinţei. Cine va face aşa nu-şi va epuiza niciodată puterile, nu-şi va pierde niciodată vigoarea pe drum şi nu va cădea în nepăsare. (...) Cine vieţuieşte după rânduiala Bisericii, aflându-se ca şi ascuns în spatele unei îngrădiri, nu se teme de amăgirile lumii.
         Dar iată că există persoane care spun: tot acest spirit eclezial este necesar numai celor simpli, iar celor care înţeleg esenţa lucrurilor la este suficientă numai slujirea mentală, spirituală sau sufletească a lui Dumnezeu. (...) Ei se aseamănă unor firave fire de iarbă crescute pe pământ uscat, care abia dau slabe semne de viaţă. (...) Închipuiţi-vă că afară plouă, ninge, viscoleşte şi scoateţi pe asemenea vreme un om neîmbrăcat cum se cuvine. Cât credeţi că va rezista? Exact în aceeaşi situaţie se află cel ce se îndepărtează de Sfintele Taine şi de toată Biserica noastră de viaţă dătătoare." Sf. Teofan Zăvorâtul