...pe orb va calauzi, amandoi vor cadea in groapa. Cam asa imi pot descrie starea interioara actuala in calitate de parinte. La chestiuni simplute, la varste mici, nu am cine stie ce dileme. In ceea ce priveste deciziile copiilor mai mari chiar simt ca nu stiu care e calea mai buna de urmat pentru ei, fiindca pentru orice varianta am nenumarate argumente si pro si contra.
E o etapa noua, de tranzitie de la ascultarea de pana acum, la independenta oricarui adult de sine statator, in care incerc sa le expun viziunea mea asupra lucrurilor, sa discutam diverse optiuni si sa ii las pe ei sa isi aleaga drumul si stilul de viata in deplina libertate.
Spre deosebire de parentingul copiilor mici, la care predomina ingrijirile trupesti si mai apoi formarea unui mod de a gandi, de a vedea realitatea din perspectiva crestina, acum incep sa simt acut importanta rugaciunii si postului depuse in "contul" de binecuvantari al fiecarui copil.
Si tot de curand mi-am dat seama cat de netrebnica e lucrarea mea duhovniceasca, cat de greu si putin se misca efectiv lucrurile in viata lor, desi mie mi se pare ca m-am istovit cu totul cersind mila pentru ei. Si viata e atat de stransa, si ritmul ei absolut ametitor, incat si de as vrea sa fac mai mult, nu reusesc.
Subscribe to:
Post Comments (Atom)
Yep, aveți dreptate.
ReplyDeleteCopii mici, griji mici. Copii mari, griji mari.
Părintele Porfirie zice asa: cu cât te rogi mai mult pt fata ta, cu atât ea va avea gândul bun.
Încep si eu să trag cu dinții de rugăciune...copilul meu cel mai mare face abia 11 ani. Dar simt cum creste, cum începe să se împotrivească...parcă până ieri era un copil model, ascultător.... d'acum începe „răzbelul“.
Sper să mă înțelepțească Dumnezeu, că singură nu mă văd bine :))