... scoala-te si te vei mantui.
Inainte de a ma casatori, si chiar pana sa nasc primul copil dedicam zilnic mult timp rugaciunii si citirii cartilor duhovnicesti. Imi placea si totodata ma hranea si ma intarea in credinta. Pluteam pe deasupra tulburarilor din jurul meu si ma simteam ocrotita.
Dupa ce am avut primii copii mi-am luat in serios rolul de "Marta" in familie si orele dedicate linistirii s-au redus drastic, iar odata cu ele s-a destramat si firava mea stabilitate duhovniceasca. Asta se intampla din cauza ca nu investeam in "reparatiile interioare"ci acordam prioritate exteriorului, fiindca nu stiam sa-mi organizez timpul si sa-mi dozez energia, fiindca nu aveam taria de a spune nu unor vizite si unor taifasuri desarte (cu oameni dragi mie, dar desarte) si nu in ultimul rand fiindca am judecat atunci cand eram prieteni niste cupluri proaspat casatorite ca nu-si mai faceau nici o rugaciune nici dimineata si nici seara.
In timp, fiindca nu-mi mai suportam neajunsurile propriei mele firi (care ieseau la iveala si raneau tocmai oamenii la care tineam cel mai mult), m-am indreptat tot mai des cu gandul spre Izvorul desavarsirii si mi-am rezervat timp pentru primenirea casei sufletului.
Ma preocupa mult si sa ne rugam toti, toata familia. Cred in puterea rugaciunii colective. Desi stiu ca nu se pot concentra copiii la rugaciunile citite, ba uneori nici nu le inteleg, cred totusi ca simt ca se petrece ceva deosebit. De aceea am insistat sa stea si ei linistiti pe langa noi in sfertul de ora in care ne rugam seara. Se simt bine chiar si cei mici, fiindca vad ca insista sa ni se alature chiar si cand citim vreun acatist. Daca in vreo seara ne prinde o ora prea tarzie si vreau sa-i culc pe cei mai mici si sa ramana la pravila de seara doar tati cu cei mari intampin o rezistenta serioasa in tabara piticilor.
Ceea ce voiam sa exprim este ca procesul acesta de stabilire a unei rutine de seara care sa includa rugaciuni, citire din Sfanta scriptura si apoi scurte lecturi duhovnicesti a durat ani de zile. Asta pentru ca sunt o fiinta cu o vointa extrem de slaba: de indata ce iau o hotarare, nu se intampla sa n-o incalc de nenumarate ori. Dar am si un obicei bun: sunt foarte insistenta si ma intorc de sute de ori sa incerc din nou ceva care nu-mi reuseste. Am zis iara si iara: "Doamne, vezi ca nu sunt in stare de nimic... Da-mi putere sa pun inceput bun si sa ma statornicesc in aceasta lucrare!" Apoi iar prind aripi sa ma lupt cu ispita delasarii, iar biruiesc cu ajutorul Domnului si chiar de voi cadea din nou, nu deznadajduiesc (decat asa, putin :), pana ma adun).
Deci, young ladies, nu va lasati! Invingatori nu sunt doar cei care nu pierd nici o batalie, ci si cei care nu renunta niciodata la lupta!
Inainte de a ma casatori, si chiar pana sa nasc primul copil dedicam zilnic mult timp rugaciunii si citirii cartilor duhovnicesti. Imi placea si totodata ma hranea si ma intarea in credinta. Pluteam pe deasupra tulburarilor din jurul meu si ma simteam ocrotita.
Dupa ce am avut primii copii mi-am luat in serios rolul de "Marta" in familie si orele dedicate linistirii s-au redus drastic, iar odata cu ele s-a destramat si firava mea stabilitate duhovniceasca. Asta se intampla din cauza ca nu investeam in "reparatiile interioare"ci acordam prioritate exteriorului, fiindca nu stiam sa-mi organizez timpul si sa-mi dozez energia, fiindca nu aveam taria de a spune nu unor vizite si unor taifasuri desarte (cu oameni dragi mie, dar desarte) si nu in ultimul rand fiindca am judecat atunci cand eram prieteni niste cupluri proaspat casatorite ca nu-si mai faceau nici o rugaciune nici dimineata si nici seara.
In timp, fiindca nu-mi mai suportam neajunsurile propriei mele firi (care ieseau la iveala si raneau tocmai oamenii la care tineam cel mai mult), m-am indreptat tot mai des cu gandul spre Izvorul desavarsirii si mi-am rezervat timp pentru primenirea casei sufletului.
Ma preocupa mult si sa ne rugam toti, toata familia. Cred in puterea rugaciunii colective. Desi stiu ca nu se pot concentra copiii la rugaciunile citite, ba uneori nici nu le inteleg, cred totusi ca simt ca se petrece ceva deosebit. De aceea am insistat sa stea si ei linistiti pe langa noi in sfertul de ora in care ne rugam seara. Se simt bine chiar si cei mici, fiindca vad ca insista sa ni se alature chiar si cand citim vreun acatist. Daca in vreo seara ne prinde o ora prea tarzie si vreau sa-i culc pe cei mai mici si sa ramana la pravila de seara doar tati cu cei mari intampin o rezistenta serioasa in tabara piticilor.
 |
| cantand Paraclisul pe glasul nostru |
Ceea ce voiam sa exprim este ca procesul acesta de stabilire a unei rutine de seara care sa includa rugaciuni, citire din Sfanta scriptura si apoi scurte lecturi duhovnicesti a durat ani de zile. Asta pentru ca sunt o fiinta cu o vointa extrem de slaba: de indata ce iau o hotarare, nu se intampla sa n-o incalc de nenumarate ori. Dar am si un obicei bun: sunt foarte insistenta si ma intorc de sute de ori sa incerc din nou ceva care nu-mi reuseste. Am zis iara si iara: "Doamne, vezi ca nu sunt in stare de nimic... Da-mi putere sa pun inceput bun si sa ma statornicesc in aceasta lucrare!" Apoi iar prind aripi sa ma lupt cu ispita delasarii, iar biruiesc cu ajutorul Domnului si chiar de voi cadea din nou, nu deznadajduiesc (decat asa, putin :), pana ma adun).
Deci, young ladies, nu va lasati! Invingatori nu sunt doar cei care nu pierd nici o batalie, ci si cei care nu renunta niciodata la lupta!
Si noi spunem rugacunea seara impreuna cu glas tare, cu cuvinte pocite de micuta, dar vrea sa participe. Si inr-o seara cand era tarziu si doream sa adoarma mai repede ea a insistat sa spunem rugaciunea (poate doar voia sa stea treaza), dar am vazut transformarile... Sa va ajute si intareasca Domnul, ca eu sunt abia la degetul broastei in implinirea a ceea ce e de folos. Duminica binecuvantata sa aveti!
ReplyDeletedoamna Ecaterina , viata dvs. prin ea insasi e o continua rugaciune catre Dumnezeu si Maica Domnului . Aveti grija de sanatate pentru ca aveti de indeplinit o misiune de la Dumnezeu: sa cresteti si sa educati toti acesti copii.
ReplyDeleteUltimul paragraf as putea sa-l imprim si sa-l pun pe frigider ca si motto. e reconfortant sa il citesti de fiecare data cand pare mai usor sa abandonezi lupta decat sa continui.
ReplyDelete