Cel mai la îndemână exemplu ar fi lupta cu convingerea că naşterea nu va decurge bine pe care am avut-o de fiecare dată în mod nejustificat. Mi-am creat singură o stare de indispoziţie care a avut repercursiuni asupra dispoziţiei mele şi, implicit, asupra atmosferei din familie. Am "programe" despre naştere instalate din copilărie, care mă fac să identific travaliul cu agonia. Cu ajutorul lui Dumnezeu, prin multă rugăciune, abia în sala de naşteri (cu excepţia primei expulzii care părea că nu se mai termină) m-am simţit eliberată de frica asta chinuitoare care m-a însoţit cele 9 luni de sarcină şi am fost învăluită de o liniştite aparte.
Mai am o mie de alţi paraziţi cu care m-am infestat de-a lungul timpului
(gândul că oricum voi fi hipertensivă şi voi avea diabet şi glaucom , pentru că şi bunicii mei au fost bolnavi de aceleaşi chestii; că vom face accident, de fiecare dată cînd avem de făcut un drum lung; că s-a întâmplat ceva cu copiii în drumul de la şcoală spre casă şi multe altele...) În esenţă dacă toate ar fi înlocuite cu gândul cel bun, cu credinţă şi nădejde, am putea merge ca Petru pe apă. Uşor de zis...P.S. Nu rezonez cu tot ce auziţi în video de mai sus, selectez ceea ce mă ajută.
Pe masura ce citesc postarile tale ma mai linistesc, pentru ca imi dau seama ca nu sunt singura pe lume care are anumite trairi. Mi s-a intamplat de multe ori sa ma identific cu ceea ce spui. Si eu am fost "programata" de catre mama toata viata sa cred ca nasterea e cumplita, ca te sfasie in doua, ca e aproape imposibil sa treci peste ea. De cate ori ma durea ceva, mi se spunea: nu te mai vaita, cand o sa nasti ce te faci, ca e cumplit".
ReplyDeleteIn familia mea au fost des intalnite bolile psihice (depresie, atacuri de panica si schizofrenie), bunicul meu, mama mea, fratele meu si matusa mea au urmat chiar tratamente medicamentoase indelungate. Din cauza asta, de cate ori am stari de labilitate psihica, pe care unii nu le-ar baga in seama, incep deja sa imi fac planuri si sa vad la carew dintre boli ma incadrez cu simptomele.
Cat despre teama de accidente si alte chestii grave care li se pot petrece copiilor, cred ca te depasesc cu mult. Uneori am inceput sa plang doar inchipuindu-mi ce li s-ar putea intampla(de la accidente, la rapiri si disparitii). Acum sunt inca mici si nu pleaca nicaieri singure, dar nu stiu cum ma voi controla mai tarziu.
Să ştii că am cunoscut în viaţa mea o scurtă perioadă (după naşterea celui de-al cincilea copil) în care pur şi simplu nu aveam gândurile astea negre (de care nu credeam să scap vreodată, ci le consideram deja o trăsătură de caracter- aşa sunt eu, pesimistă şi panicoasă) şi a fost minunat. Ştiu că m-am şi gândit "Uite cum Dumnezeu poate vindeca bolile sufletului!".
ReplyDeleteLegat de ce spune Bruce că în luna de miere (care pentru mine a fost, dimpotrivă, foarte dificilă pentru că m-am acomodat greu cu noile responsabilităţi) te simţi de parc-ai trăi raiul pe pământ, am conştientizat că în perioada aceea în care dispăruse frica eram în mod spontan plină de iubire faţă de toţi oamenii şi simţeam purtarea de grijă a lui Dumnezeu.
Pentru că nu sunt deloc în stare de trezvie duhovnicească, n-aş şti să spun cum am ajuns să pierd această aşezare sufletească Nici nu cred c-am făcut ceva deosebit ca s-o experimentez, ci, cum spunea părintele Paisie Dumnezeu dă câteodată "acadele" copiilor săi.
subscriu si eu la fricile de mai sus, cu cea in care sunt ingrozita de posibilitatea unui razboi- ma si vad cu copii cautand de mancare , apa, disperata sa ii protejez, sa nu-i fac sa sufere
ReplyDelete