Copiii şi păcatele părinţilor

           A murit zilele trecute un prieten de-al nostru, cam de aceeaşi vârstă cu noi, tată a trei copii. Cauza: melanom malign. Cu acest diagnostic a supravieţuit aproape 6 ani şi s-a stins după o lungă suferinţă. Spre mirarea mea părea foarte liniştit şi împăcat cu o zi înainte de a muri, când a mers soţul să se roage pentru el: nici o umbră de tristeţe sau revoltă pentru deznodământul vieţii lui.
          În ultimele ore, când era deja în comă, mama lui, nemaiputând suporta să-i privească agonia, şi având probabil ceva pe conştiinţă, a promis în sinea ei: "Doamne, nu-l mai lăsa să se chinuie! Mă voi spovedi şi-mi voi schimba viaţa dacă-l odihneşti mai repede!" Şi într-adevăr copilul ei a încetat din viaţa pământească după ce a plătit şi ceva din păcatele celor din neamul său.

un fluturaş la noi în balcon (acum, în ianuarie)

          După înmormântare cred că bătrâna şi-a schimbat planurile pentru că nu şi-a făcut vorbă despre spovedanie către nici unul dintre preoţi. În noaptea aceea însă i s-a întâmplat ceva, banal dealtfel, dar în contextul dat pentru ea a fost ca o mustrare din partea fiului pentru că nu şi-a ţinut promisiunea. Fiind multe rude venite de departe la înmormântare au rămas peste noapte în casa răposatului, iar mama acestuia a rămas să se culce în camera lui. Pe la miezul nopţii s-au auzit brusc nişte cântări bisericeşti de sub pat. Bătrâna a sărit ca arsă şi a început să strige. Nu era decât un radio cu alarma setată în mod ciudat la ora aceea (ori a vrut cineva să facă o glumă proastă, deşi nu ştiu cui i-ar fi ars de glume) care s-a deschis pe frecvenţa Trinitas. Toată lumea s-a distrat copios, dar "victima" a chemat-o pe nora ei de urgenţă şi i-a spus. "Mâine să-l chemi pe părintele ăla înalt şi slab (soţul meu) că vreau să-mi ţin de făgăduinţa!"