...crestina contemporana careia ii placea sa jongleze cu sensurile cuvantului "iubire" nevoia fireasca a a femeii de a primi afectiune din partea sotului incepe sa fie vazuta ca o imperfectiune, ca o nedesavarsire.
Pornind de la ideea ca in crestinism trebuie sa te axezi prioritar pe iubirea pe care o daruiesti se poate face o intreaga constructie logica menita sa demonstreze ca sensibilitatea e de fapt un handicap duhovnicesc si ca inanitia afectiva, in care traiesc de altfel multe femei, e o stare propice dezvoltarii spirituale.
Nimic mai fals. Normalitatea in familie presupune multa iubire si delicatete intre soti. Sunt consternata cand aud pareri ca a nu primi bataie, a nu fi inselata si a avea liber acces la bugetul familiei sunt considerate in familii de crestini manifestari suficiente ale iubirii si incontestabile virtuti masculine. S-avem pardon: e ca si cum ai spune ca un om care traieste pe perfuzii e perfect sanatos.
Vorba blanda, decenta in comunicare, intrajutorarea, impreuna-sfatuirea, bunul simt, bunele maniere, ascultarea problemelor, ocrotirea, slujirea ar fi dupa parerea mea un nivel bazal intr-un cuplu crestin...
Subscribe to:
Post Comments (Atom)
Doamne ajuta! Ce povestesti tu imi aminteste de un episod in care am realizat ca sorul meu ( de atunci, acum e de mult fost sot) nu doar ca nu ma iubeste, ci nu are nici macar vreo farama de mila fata de mine ca om. M a lovit atat de tare aceasta constatare, incat atunci am inceput sa plang... Lui i s a parut ceva atat de nefiresc, iar mie mi a rupt lumea in doua : promisesem sa traiesc pana la finele vietii langa cineva care nu numai ca nu ma iubea, ci ma priva chiar si de minima mila pe care o ai fata de orice fiinta umana. Atat de des confundam abuzul, nevoia de a controla pe altii, nesimtirea, nemila cu iubirea fata de celalalt.
ReplyDeletehttps://www.youtube.com/watch?v=ahG3zwI-1dU
ReplyDelete