A fost odata ca niciodata o mama cu 6 copii, care cartea mai tot timpul: "M-am saturat sa strang dupa voi!". N-as putea spune ca nu tinea la ei. Dimpotriva, ajunsese in acea stare tocmai fiindca ii iubea si intelegea sa-si manifeste dragostea prin faptul ca nu-i implica deloc in treburile casnice. Acest fel nesanatos de a-i menaja nu-i facea pe copii sa fie mai fericiti, desi era gandit ca un mijloc de a le inlesni o copilarie fericita. Bietii de ei erau nevoiti sa traiasca sub imperiul nervozitatii mamei lor, care, coplesita de volumul de munca, tuna si fulgera asupra lor.
Daca in loc sa-si deplanga soarta si sa-si blameze sotul si copiii pentru existenta ei neimplinita, le-ar fi cerut ajutorul (explicit, stabilind treburi specifice varstei fiecaruia) cred ca situatia ar fi fost cu totul alta. E mai greu sa faci totul de la un capat la altul decat sa coordonezi o echipa? Fireste ca nu. Atunci?
Pai: mama aceea mai avea un obicei nesanatos de a-si alunga mereu copiii de langa ea, mai ales atunci cand avea treaba sau cand discuta cu alti adulti (discutii banale, nu cine stie ce tabu-uri). Cei mici reprezentau niste mogaldete care-i stateau in picioare (nicidecum posibile ajutoare) sau niste spioni de temut de care era prudent sa ne ferim. Nu stiu cui se datora imaginea pe care o avea despre copii, dar e sigur ca pe modul acesta de a-i percepe se construise si situatia dezastruoasa in care se gasea familia lor.
A repartiza sarcini copiilor nu inseamna ca-i privezi de bucurii sau ca-i exploatezi (dupa cum nimeni nu se gandeste ca se profita de batranii care-si plimba nepotii prin parc). De multe ori faptul ca au ceva important de facut ii face sa se si simta utili, sa dobandeasca abilitati noi si sa capete incredere in sine. Facand ceea ce li se pare mai neplacut, sunt ajutati sa dobandeasca rabdare, sa nu se lase descurajati repede si sa fie perseverenti in viata. Unele domenii in care ajuta le pot da chiar o mare satisfactie: de exemplu, fetele mele sunt incantate sa faca prajiturile pentru mesele de sarbatori ale familiei, iar baietii sa ajute la carat bagaje ca sa demonstreze cat de puternici sunt.
Un lucru e sigur babysittingul e o ocupatie distractiva pentru toti :-)
Daca in loc sa-si deplanga soarta si sa-si blameze sotul si copiii pentru existenta ei neimplinita, le-ar fi cerut ajutorul (explicit, stabilind treburi specifice varstei fiecaruia) cred ca situatia ar fi fost cu totul alta. E mai greu sa faci totul de la un capat la altul decat sa coordonezi o echipa? Fireste ca nu. Atunci?
Pai: mama aceea mai avea un obicei nesanatos de a-si alunga mereu copiii de langa ea, mai ales atunci cand avea treaba sau cand discuta cu alti adulti (discutii banale, nu cine stie ce tabu-uri). Cei mici reprezentau niste mogaldete care-i stateau in picioare (nicidecum posibile ajutoare) sau niste spioni de temut de care era prudent sa ne ferim. Nu stiu cui se datora imaginea pe care o avea despre copii, dar e sigur ca pe modul acesta de a-i percepe se construise si situatia dezastruoasa in care se gasea familia lor.
A repartiza sarcini copiilor nu inseamna ca-i privezi de bucurii sau ca-i exploatezi (dupa cum nimeni nu se gandeste ca se profita de batranii care-si plimba nepotii prin parc). De multe ori faptul ca au ceva important de facut ii face sa se si simta utili, sa dobandeasca abilitati noi si sa capete incredere in sine. Facand ceea ce li se pare mai neplacut, sunt ajutati sa dobandeasca rabdare, sa nu se lase descurajati repede si sa fie perseverenti in viata. Unele domenii in care ajuta le pot da chiar o mare satisfactie: de exemplu, fetele mele sunt incantate sa faca prajiturile pentru mesele de sarbatori ale familiei, iar baietii sa ajute la carat bagaje ca sa demonstreze cat de puternici sunt.
Un lucru e sigur babysittingul e o ocupatie distractiva pentru toti :-)
Ai mare dreptate Ecaterina;noi avem trei copii si uneori simt ca nu fac fata!Dapai tu:3x2!
ReplyDeleteSi eu ii mobilizez de multe ori la teburi marunte:curatenia in camera lor,sters praful, ori fetele sa ma ajute uneori la bucatarie, fiind destul de mari(17, respectiv 12 ani)!In felul asta le ofer si sfaturi culinare sau discutam diverse si ma bucur de compania lor.Consider ca in felul asta, mobilizandu-i ii inveti sa fie harnici si imparti cu ei mai mult din timpul liber!
Ma regasesc si eu in situatia ta si, desi ma staduiesc sa schimb cate cava in atitudinea mea, nu-mi iese de fiecare data.voiam de mult timp sa te intreb un lucru : dupa parerea ta, cum ar trebui sa ne raportam la cei de alta religie? am citit pe undeva pe blogul tau ca ai avut o colega de alta religie.la ce mod relationai cu ea?este sanatos sa intram in polemici pe teme de diferente confesionale? putem lega prietenii cu astfel de persoane?si pana la ce punct?multumesc pentru tot ceea ce faci prin acest blog!mihaela
ReplyDeleteAdancesti relatia atat cat simti ca nu te tulbura, cu grija sa nu cumva sa incuviintezi vreo erezie, ci, atunci cand se iveste ocazia iti marturisesti cu buna cuviinta crezul.
ReplyDelete:) Despre voi e vorba in poveste? La noi problema e ca cel mare (7) carteste ori de cate ori il pui la treaba...
ReplyDeleteAm sters un comentariu recent din greseala. Nu, nu e vorba despre noi.
ReplyDeleteOrice copil mai carteste. Cu timpul se va obisnui sa ajute.