... vestea ca parintele Iustin raspandeste buna mireasma dupa adormirea sa in Domnul a intrat initial in aceeasi categorie cu multe din relatarile despre inainte-vederea parintelui pe care le auzisem pana atunci. Cei care treceau pragul parintelui aveau adesea obiceiul de a-l inconjura cu o aura fantastica, exagerand putin lucrurile, fie ca sa-si dea importanta, fie fiindca tineau foarte mult la batran. Aveam senzatia ca vor sa faca din el un fel de semizeu.
Lucrul acesta se intampla fara stirea parintelui, care nu incuraja niciodata genul acesta de atasament bolnav fata de sfintia sa. L-am auzit personal taind raul din radacina: "Cum adica ce veti face cand eu nu voi mai fi? Nimeni nu e de neinlocuit." Alta data am fost de fata cand a mustrat o batrana care-i punea intrebari ca unui oracol: "Mai, da ce-s eu? Mafalda, sa-ti ghicesc viitorul?"
Ca nu era un fel de Mafalda pot spune clar, fiindca atunci cand ne-a cunoscut prima data a crezut ca suntem tineri candidati la monahism, iar dupa ce i-am spus ca suntem casatoriti a oftat: "Mai, ce calugari faceam din voi!" Ce-i drept eu am indragit mult viata monahala, dar doar de prin carti. Sotul meu insa visa la aleasa inimii inca de la gradinita :-) Nu am avut niciodata o experienta a mea, nici macar ca sora de manastire. Cu toate astea eram mereu ispitita sa privesc in urma la momentul in care as fi putut alege altceva decat casatoria. Duhovnicul nostru insa a fost un "terapeut" foarte bun si m-a sfatuit sa las gandul asta si sa-mi asum casnicia cu toata fiinta.
O alta chestiune hazlie care demonteaza ideea ca orice vorba a lui era cu incarcatura simbolica, ar fi ca pe Iuliana o striga mereu "fecioras"si vorbea despre ea cu "baietul vostru mare":-)
Strict din ce am simtit eu despre parintele pot sa dau marturie ca e un om care ar fi putut muta muntele din loc cu rugaciunea. La el am sunat cand eram in un travaliu cu Ioan si se cam blocase in pelvisul meu disperandu-ma (la nasterea lui am avut scaun de vreo trei ori tot impingand fara vreun rezultat) si n-au trecut nici cateva minute si flacaul iesit la lumina.
Era de asemenea si foarte smerit: de cate ori ajungeam la manastire, la prima masa dupa drumul istovitor venea personal in trapeza si ne punea cu polonicul fiecaruia portia de mancare. El, marele duhovnic, albit de ani, venea sa ne slugareasca pe noi, niste mucosi. Aveam sentimentul ca traiesc ceva asemanator cu spalarea picioarelor ucenicilor de catre Mantuitorul.
Era de asemenea si un om foarte milostiv, cu durere in inima pentru cei saraci. La inceputul casatoriei noastre, cand eu eram studenta si aveam deja doi copii parintele a fost cel care ne platea intretinerea, care ne ajuta cu alimente de baza. De cate ori am facut drumul pana la Petru-Voda ne-a dat inapoi banii de drum si ne-a umplut masina cu ceea ce Dumnezeu ii trimitea in camarile manastirii spre o buna chivernisire.
Odata sotul a plecat cu mai multi preoti la drum pana la batran. La plecare, ca de obicei, el a dat fiecaruia banii de drum inapoi, doar pentru noi a pus ceva mai mult. Cand a venit sotul meu acasa am inteles de ce: erau fix (dar fix) banii pe carea trebuit sa-i dau pe operatia de polipi a Mariei. Nu stiu cat a stiut parintele de ce ne trebuiau banii si cat a fost doar pronia divina...
Cu adevarat prin parinte am simtit mana lui Dumnezeu asupra noastra. A fost in acele vremuri mai parinte decat parintii nostri si ne-a facut sa cantam cu bucurie psalmul: "Tatal meu si mama mea m-au parasit, dar Domnul m-a luat"
Si cu adevarat parintele raspandeste buna mireasma. A fost si barbatul meu la inmormantare si i-a sarutat mainile. Erau uscate (de fapt, asa cum se vede si in poza, desi era ff cald trupul batranului nu se umflase absolut deloc) si miroseau discret. Cine stie cum miros sfintele moaste nu confunda asa ceva cu mirosul de mir parfumat cu care s-ar fi putut realiza un truc ieftin.
Dintotdeauna l-am respectat pe parinte, dar acum ca stiu acestea, ma regasesc cumva in oamenii care-l imbulzeau pa Mantuitorul fara sa-i simta dumnezeirea, ci doar femeia cu curgere de sange s-a atins cu adevarat de poala hainei Lui si a atras "o putere" vindecatoare.
Lucrul acesta se intampla fara stirea parintelui, care nu incuraja niciodata genul acesta de atasament bolnav fata de sfintia sa. L-am auzit personal taind raul din radacina: "Cum adica ce veti face cand eu nu voi mai fi? Nimeni nu e de neinlocuit." Alta data am fost de fata cand a mustrat o batrana care-i punea intrebari ca unui oracol: "Mai, da ce-s eu? Mafalda, sa-ti ghicesc viitorul?"
Ca nu era un fel de Mafalda pot spune clar, fiindca atunci cand ne-a cunoscut prima data a crezut ca suntem tineri candidati la monahism, iar dupa ce i-am spus ca suntem casatoriti a oftat: "Mai, ce calugari faceam din voi!" Ce-i drept eu am indragit mult viata monahala, dar doar de prin carti. Sotul meu insa visa la aleasa inimii inca de la gradinita :-) Nu am avut niciodata o experienta a mea, nici macar ca sora de manastire. Cu toate astea eram mereu ispitita sa privesc in urma la momentul in care as fi putut alege altceva decat casatoria. Duhovnicul nostru insa a fost un "terapeut" foarte bun si m-a sfatuit sa las gandul asta si sa-mi asum casnicia cu toata fiinta.
O alta chestiune hazlie care demonteaza ideea ca orice vorba a lui era cu incarcatura simbolica, ar fi ca pe Iuliana o striga mereu "fecioras"si vorbea despre ea cu "baietul vostru mare":-)
Era de asemenea si foarte smerit: de cate ori ajungeam la manastire, la prima masa dupa drumul istovitor venea personal in trapeza si ne punea cu polonicul fiecaruia portia de mancare. El, marele duhovnic, albit de ani, venea sa ne slugareasca pe noi, niste mucosi. Aveam sentimentul ca traiesc ceva asemanator cu spalarea picioarelor ucenicilor de catre Mantuitorul.
Era de asemenea si un om foarte milostiv, cu durere in inima pentru cei saraci. La inceputul casatoriei noastre, cand eu eram studenta si aveam deja doi copii parintele a fost cel care ne platea intretinerea, care ne ajuta cu alimente de baza. De cate ori am facut drumul pana la Petru-Voda ne-a dat inapoi banii de drum si ne-a umplut masina cu ceea ce Dumnezeu ii trimitea in camarile manastirii spre o buna chivernisire.
Odata sotul a plecat cu mai multi preoti la drum pana la batran. La plecare, ca de obicei, el a dat fiecaruia banii de drum inapoi, doar pentru noi a pus ceva mai mult. Cand a venit sotul meu acasa am inteles de ce: erau fix (dar fix) banii pe carea trebuit sa-i dau pe operatia de polipi a Mariei. Nu stiu cat a stiut parintele de ce ne trebuiau banii si cat a fost doar pronia divina...
Cu adevarat prin parinte am simtit mana lui Dumnezeu asupra noastra. A fost in acele vremuri mai parinte decat parintii nostri si ne-a facut sa cantam cu bucurie psalmul: "Tatal meu si mama mea m-au parasit, dar Domnul m-a luat"
Si cu adevarat parintele raspandeste buna mireasma. A fost si barbatul meu la inmormantare si i-a sarutat mainile. Erau uscate (de fapt, asa cum se vede si in poza, desi era ff cald trupul batranului nu se umflase absolut deloc) si miroseau discret. Cine stie cum miros sfintele moaste nu confunda asa ceva cu mirosul de mir parfumat cu care s-ar fi putut realiza un truc ieftin.
Dintotdeauna l-am respectat pe parinte, dar acum ca stiu acestea, ma regasesc cumva in oamenii care-l imbulzeau pa Mantuitorul fara sa-i simta dumnezeirea, ci doar femeia cu curgere de sange s-a atins cu adevarat de poala hainei Lui si a atras "o putere" vindecatoare.
Tare frumos ai scris! Sa ne invrednicim de rugaciunile parintelui!
ReplyDelete