Demult, tare demult, citeam zilnic cate un acatist, un paraclis, doua catisme, cateva capitole din Scriptura si bateam 50-100 metanii si viata era tare frumoasa si toate se randuiau usor de parca o mana nevazuta regiza tot ce mi se intampla.
Cu timpul am tot redus din pravila, dar nu numai pravila citita, ci si gandul meu catre Dumnezeu a fost tot mai slab si mai rar. Tulburari de tot felul au inceput sa se arate, dar eu, in prostia mea, cautam explicatii si remedii lumesti pentru ele. Dupa un timp, printr-un om al sau, Dumnezeu m-a facut sa inteleg unde greseam, dar, desi am priceput totul, nu mi-am schimbat viata prea mult. Inca sunt stapanita (de fapt ma las stapanita) de grija de multe care ma usuca efectiv.
In perioadele in care dadeam sa ridic capul din tarana nepasarii de suflet am inceput sa vad cat de aprig lupta vrajmasul ca nu cumva sa dedic vreo jumatate de ora rugaciunii. Pe langa faptul ca-mi scotea in cale tot felul de alte activitati prioritare, in zilele in care ma straduiam sa fiu cu mintea mai lipita de Tatal meu se petreceau in mod evident evenimente menite sa ma descurajeze (fie mici accidente, fie certuri intre apropiati, fie clevetiri, fie ispite financiare).
De la un timp mi-am zis e o greseala sa tot evaluez relatia cu Dumnezeu pe criteriul linistii exterioare din viata mea. Am considerat ca e lucru bun sa merg inainte cu lucrarea interioara, indiferent de "aversele si descarcarile electrice" care vor mai aparea vreodata. De atunci am o oarecare asezare interioara, in sensul ca inteleg (sau poate doar asa mi se pare) ce e in neregula cu mine si astept sa treaca valul cu ceva mai multa nadejde. Asta e o mare usurare, avand in vedere patternul meu pesimist si degraba cartitor (in loc de preoteasa mi s-ar potrivi mai degraba carcoteasa).
Imi doresc doar bucurie launtrica. Cred ca asta imi lipseste si asta cer foarte des. Toate asa-zisele intristari pe care le are omul sunt fiindca nu are pace duhovniceasca. Pacea e molipsitoare. Asta o vede cel mai limpede cine e inconjurat de prunci. E uimitor cat de repede se acordeaza ei cu starea de spirit a mamei.
Am vazut cum ti se pare tulburarea celorlalti cand esti linistit: parca privesti o piesa de teatru, nu te atinge deloc, ci doar te miri ce ii anima. chiar cand sunt porniti impotriva ta simti ca nu tu esti protagonistul intamplarii si intelegi lucrarea celui viclean care dezbina.
Nu recitesc ce am scris fiindca nu-mi place sa cosmetizez ideile. Ele au farmecul si valoarea lor daca sunt lasate asa, cum au iesit din "putul gandirii" :)
Cu timpul am tot redus din pravila, dar nu numai pravila citita, ci si gandul meu catre Dumnezeu a fost tot mai slab si mai rar. Tulburari de tot felul au inceput sa se arate, dar eu, in prostia mea, cautam explicatii si remedii lumesti pentru ele. Dupa un timp, printr-un om al sau, Dumnezeu m-a facut sa inteleg unde greseam, dar, desi am priceput totul, nu mi-am schimbat viata prea mult. Inca sunt stapanita (de fapt ma las stapanita) de grija de multe care ma usuca efectiv.
In perioadele in care dadeam sa ridic capul din tarana nepasarii de suflet am inceput sa vad cat de aprig lupta vrajmasul ca nu cumva sa dedic vreo jumatate de ora rugaciunii. Pe langa faptul ca-mi scotea in cale tot felul de alte activitati prioritare, in zilele in care ma straduiam sa fiu cu mintea mai lipita de Tatal meu se petreceau in mod evident evenimente menite sa ma descurajeze (fie mici accidente, fie certuri intre apropiati, fie clevetiri, fie ispite financiare).
De la un timp mi-am zis e o greseala sa tot evaluez relatia cu Dumnezeu pe criteriul linistii exterioare din viata mea. Am considerat ca e lucru bun sa merg inainte cu lucrarea interioara, indiferent de "aversele si descarcarile electrice" care vor mai aparea vreodata. De atunci am o oarecare asezare interioara, in sensul ca inteleg (sau poate doar asa mi se pare) ce e in neregula cu mine si astept sa treaca valul cu ceva mai multa nadejde. Asta e o mare usurare, avand in vedere patternul meu pesimist si degraba cartitor (in loc de preoteasa mi s-ar potrivi mai degraba carcoteasa).
Imi doresc doar bucurie launtrica. Cred ca asta imi lipseste si asta cer foarte des. Toate asa-zisele intristari pe care le are omul sunt fiindca nu are pace duhovniceasca. Pacea e molipsitoare. Asta o vede cel mai limpede cine e inconjurat de prunci. E uimitor cat de repede se acordeaza ei cu starea de spirit a mamei.
Am vazut cum ti se pare tulburarea celorlalti cand esti linistit: parca privesti o piesa de teatru, nu te atinge deloc, ci doar te miri ce ii anima. chiar cand sunt porniti impotriva ta simti ca nu tu esti protagonistul intamplarii si intelegi lucrarea celui viclean care dezbina.
Nu recitesc ce am scris fiindca nu-mi place sa cosmetizez ideile. Ele au farmecul si valoarea lor daca sunt lasate asa, cum au iesit din "putul gandirii" :)
sar-mana, asta da lectura de duminica. Parca as fi scris-o eu pt mine (minus partea cu "pravila de altadata", care la mine, din pacate, nu a atins niciodata dimensiuni de astea). Multumesc de confirmari si... bucurie!
ReplyDeleteIti multumesc de postare, ma simt ca si tine...epuizata de grijile lumesti!
ReplyDeleteDoamne ajuta sa gasim calea spre lumina!
larisa
Multumesc! :)
ReplyDeleteBucuriii