23 mai

Contracţiile au inceput pe la 4 dimineata, de intensitate medie, la 10 minute. M-am tot învârtit prin casă în poziţiile recomandate pentru prezentaţia occipitoiliacă posterioară (şi pot să spun cu toată inima că m-au ajutat, în sensul că n-am avut deloc "back labour", adică dureri de spate în travaliu) şi am evacuat ultrades tot ce stătea în calea progresului :). Mi-am făcut ceai de scorţişoară, cum am citit că se bea pe alte meridiane pentru a reduce riscul de hemoragie postpartum, am luat un calciu (nimic special, calciul meu cel de toate zilele), am mâncat o banană şi am aşteptat să se lumineze de ziuă, ca să nu-i alertez pe toţi prea devreme.

Spre spital am plecat pe la 8, iar în sala de naşteri am intrat în jurul orei 9. Dilataţie 6. Eram singură într-o sală mare cu două mese de naştere şi şase paturi pe care aşteptau mămici pregătite de cezariană. O asistentă mai şugubeaţă a găsit de cuviinţă să glumească: "Uitaţi-vă, fetelor, ca să vedeţi ce pierdeţi!" Sinceră să fiu, nu prea aveau ce vedea, în afară de plimbările mele în jurul patului şi postura care mi se părea cea mai eficientă în timpul contracţiilor - puţin înclinată anterior, cu mâinile sprijinite pe noptieră.
În scurt timp mi-a venit rândul să fiu torturată cu o clismă şi să alerg în mod penibil până la capătul culoarului ca să mă eliberez. La consultaţia de după clismă, pentru că dilataţia avansase spectaculos la 8, mi-au rupt membranele (deşi puteau să le lase în pace). Am primit iv nişte glucoză, întrucât mi-era nespus de foame, dar nu mă lăsa nimeni să mănânc.

Pe la ora 10 aveam deja dilataţie maximă şi doctoriţa s-a hotărât să-mi administreze binecunoscuta oxitocină. La toate naşterile am avut parte de medicaţia asta în expulzie, şi totuşi de data asta am avut o puternică reacţie de respingere (din păcate nu m-am exteriorizat în nici un fel, ci am aceptat perfuzia, în ciuda faptului că totul în mine dezaproba manevra). Motiv să se grăbească nu avea, BCF erau 152. La următoarul tuşeu dilataţia era iar 8 (ori m-a minţit prima dată) şi au mărit ritmul perfuziei. De data asta chiar m-am enervat, pentru că nu apucam nici să respir între contacţii, şi am ţipat la doctoriţă să oprească oxitocina, că nu vreau rupturi uterine. Contracţiile au fost subintrante, foarte dureroase, dar din vreo 5-6 căpşorul deja se pegătea să iasă şi m-au poftit să merg pe masă (nu le interesa că eram aproape într-o continuă contracţie).

Ultima fază a fost de groază, întrucât după ce de-abia s-a născut capul, cu echimoza facială de rigoare (bine că n-a fost hematom, cum se proptise ea cu glabella în simfiză) şi cu nasul cam şifonat, am avut parte de distocie de umeri şi a fost nevoie să se urce pe mine o namilă de asistentă ca să finalizez expulzia. Au fost căteva momente, dar mie mi se prea că nu se mai termină, mai ales că toate halatele albe făceau galerie "Hai, acum! Încă o dată! Lung!". După fazele astea bebe s-a ales cu o elongaţie de plex brahial (o mânuţă îi atârna inertă pe lângă corp în primele 48 de ore, apoi a început să-şi revină treptat, iar acum ambele au tonus la fel). Din fericire nu e nici o fractură şi nici nu e nevoie de imobilizare, ci doar de puţin masaj.

pufuleaţa adormită la spa

Am născut la 10 şi 18 minute (pentru cine aşteaptă pe hol totul pare că a decurs foarte rapid şi simplu) A plâns imediat, dar era cam albăstrică. au luat-o de lângă mine a să-i administreze iv nişte glucoză, care cică ar fi fost 38, s-o recolteze de bilirubină şi grup sangvin. Într-o oră a fost din nou lângă mine şi a început să sugă viguros, spre uşurarea mea ( Grigo n-a fost deloc tentat de sân imediat după naştere, chiar îl scotea afară).
Nu pot şti cum ar fi decurs totul fără graba spitalicească, am doar sentimentul că ar fi fost o naştere mai puţin traumatizantă pentru amândouă. Nu durerile sau rupturile perineale m-au speriat, cât panica de a nu putea expulza în timp util pentru bebe. Restul chiar nu mai conta...