... parintii mei au peste 65 de ani si mereu am considerat ca e firesc sa fie pe langa noi, dar in contextul actualei pandemii ma tot gandesc ce binecuvantare este sa ai parinti aproape.
Imi sunt dragi mai mult ca oricand si brusc s-au evaporat si micile rafuieli interioare pe care le aveam cu ei din cauza descoperirilor tardive a unor "greseli" ale lor in materie de parenting. Vad foarte limpede ca au facut pentru noi cu dragoste tot ce au crezut ca este bine, in limitele neputintei omenesti.
Am asa un imbold interior sa ii imbratisez si sa le spun cat ii iubesc, dar am un puternic blocaj emotional... Mi-e teama sa nu sune prea patetic, sa nu para ca un gest de adio sau sa ii intristez aducandu-le gandul mortii. Dumnezeu sa le dea mangaierea inimilor si lumina vesnica!
Cat de bine descrieti in cuvinte niste stari si trairi pe care le am si eu...Sa va dea Domnul sanatate multa si bucurii binecuvantate!
ReplyDeleteTe imbratisez!
ReplyDeleteAmin! Bunul Dumnezeu sa i tina langa dumneavoastra si sa va dea multe bucurii!
ReplyDeleteAsa mi-as dori.
ReplyDeleteFamilia mea locuiește în chirie, iar bunicii mei de aproape 90 de ani sunt cei care ne trimit lunar bani să o plătim, chiar dacă locuiesc la sute de km și ne văd extrem de rar. Ei nu sunt credincioși practicanți, au fost membri convinși ai PCR; ideea morții o tratează cu oarecare indiferență, dar îl respectă pe soțul meu, ca preot, și au oarecare noblețe sufletească evidentă. Dumnezeu ne poartă tuturor de grijă...
ReplyDeleteOameni de omenie... Dumnezeu sa-i lumineze!
ReplyDelete