Friday, June 29, 2012

La loc comanda

La noi în curtea mitropoliei este o bisericuţă de lemn unde slujbele se termină mai devreme. 
De Sfinţii Apostoli am zis să se împărtăşească toţi copiii, aşa că a trebuit să-i duc eu la biserică, unde urma să mă întâlnesc cu mama, ca să mă ajute, fiindcă nu am încă 40 de zile (şi dacă lohiile o ţin tot aşa, pe la 60 de zile reuşesc să fac "îmbisericirea"). Mama s-a răzgândit peste noapte cu privire la locul în care stabilisem să mergem şi m-a sunat să-mi spună că o găsesc la bisericuţa de lemn. Bine! 
Am găsit cu greu un loc de parcare (aşa e aproape de centru) cam departe de destinaţie. Am mers prin soare cu un copil în braţe, unul de mână şi ceilalţi în şir indian pe carosabilul unor străduţe neîncăpătoare, fiindcă trotuarul îngust era ocupat cu automobile. Grigo era mârâit, mai ales că trebuia să-l trag de mânuţă ca să nu se ducă spre maşini. Când am intrat pe poarta mitropoliei răsuflând uşurată ca şi cum ispitele ar fi luat sfârşit, ne-a întâmpinat domnul portar care ne-a poftit respectuos afară. 
"De ce?" am îndrăznit să întreb.
"Aici nu aveţi voie cu copii. Deranjează!"
Ţin să spun că Elena dormea şi ceilalţi erau foarte liniştiţi, adunaţi în jurul meu. Am făcut stânga împrejur şi am plecat înapoi în aceeaşi formaţie. Nu ştiam de această rânduială a bisericuţei, altfel nu mi-aş fi permis să sfidez nişte reguli monahale...
S-au împărtăşit la catedrală şi totul s-a terminat cu bine, dar eu una am rămas cu un gust amar.

Thursday, June 28, 2012

Frumuseţe



Într-una din plimbările noastre cu fetiţa m-am întâlnit cu o cunoştinţă pe care nu o văzusem de multă vreme. În mijlocul discuţiei, fără legătură cu subiectul, s-a oprit puţin şi mi-a zis: "Ce frumoasă eşti!" apoi şi-a continuat ideea. A fost un compliment spontan, sincer, deşi eu nu sunt deloc ceea ce se numeşte astăzi o femeie frumoasă. Ştiu însă care e explicaţia: după naştere am o perioadă în care sunt plină de bucurie şi recunoştinţă faţă de Dumnezeu (pe măsura temerilor de dinainte). Sunt zâmbitoare şi calmă şi asta mă face să strălucesc în exterior.


Am avut şi eu o experienţă asemănătoare: la botezul Elenei, deşi toţi preoţii care au slujit sunt cunoscuţi de-ai noştri şi efectiv nici unul nu e "frumos" (sper să nu citească vreunul această jignire :) îi priveam din uşa bisericii şi toţi mi se păreau, aşa înveşmântaţi cum erau, ca nişte făpturi cereşti. Adevărul este că nu mai văzusem de mult un botez, unde preotul stă mai mult în mijlocul credincioşilor decât la sfânta liturghie.

eu si ... accesoriile mele :)

Bob de grâu

Am cumpărat fulgi de germeni de grâu, fiindcă nu mă văd alegând şi spălând grâu pe lângă toate celelalte treburi pe care le am de făcut. Aştept să văd efectul lor binefăcător peste vreo lună, două.
Dacă-mi dispar şi vergeturile de pe burtă dau de ştire îndată :)

Dacă aveţi timp puteţi lectura povestea germenilor de grâu uscaţi, gândiţi pentru gospodine comode ca mine.

Wednesday, June 27, 2012

Target

Fiindcă sunt preocupată mereu să nu irosesc timpul, la începutul acestei vacanţe, am încercat să-mi stabilesc mental nişte obiective legate de educatia copiilor. Şi mi-a venit aşa, un gând care a eclipsat celelalte tendinţe snoabe de homeschoolingareală cu care cochetam: "în vacanţa asta trebuie să-mi manifest mai mult dragostea faţă de ei, şi în special faţă de Eca şi Ionuţ, vis-a-vis de care simt că am ceva greşeli de răscumpărat, asta presupunând mult mai multă răbdare şi stăpânire din partea mea."

Să îi întăresc pentru zborul spre cer printre norii ispitelor, prin vântul nepăsării de cele duhovniceşti.


Să netezesc drumul spre o relaţie frumoasă între fraţi, pentru că multe din geloziile actuale ale celor mari se datorează greşelilor mele. Să-i ajut să se privească în altă lumină, să fiu mai des translator între ei atunci când nu ştiu să-şi vorbească, să aibă amintiri frumoase din viaţa de familie şi să-i învăţ să vadă ce bine e "a locui fraţii împreună" (de obicei simt asta doar când se despart o perioadă)

Să lucrăm şi din proscrisele caiete de vacanţă, pe care doamnele le tot vând copiilor din inerţie. Anul trecut am avut curajul, sau tupeul, dacă vreţi, să luptăm pentru libertate şi să nu pierdem vara completând spaţii punctate, dar ne-am ales cu critici şi represalii. Capitulăm, întrucât nici ortografia puştiului meu nu mă ajută să dau peste nas persoanelor care luptă cu "uitarea pe timpul vacanţei". Să vedem dacă acest caiet face minuni în domeniul caligrafiei sau al creativităţii.

Saturday, June 23, 2012

Toate-s vechi şi nouă toate

Când eşti în miezul problemei adesea nu poţi avea o imagine limpede asupra a ceea ce se întâmplă, motiv pentru care sfatul cuiva care e în afara zonei fierbinţi poate fi de mare folos. O perspectivă diferită poate ajuta la clarificarea situaţiei şi duce la luarea unor decizii mai realiste. Iată ce le sfătuieşte pe mămici o femeie care nu are copii :
Calmează-te! Nu există năzbâtie pe care copilul tău  poate să o facă şi pe care să n-o mai fi făcut altul în lumea asta mare. Simplu, nu? Dar am văzut atâtea mame stresate inutil de ceea ce fac copiii lor încât mă simt obligată să o spun.
Toanele pe care le are din senin? Toţi copiii mai fac aşa. Obrăznicia de care dau dovadă, când în general sunt aşa dulci? S-a mai întâmplat şi altora. Miorlăiala asta care te scoate din sărite? Am auzit-o de nenumărate ori. Ignoră complet ceea ce-i spui? Nimic nou sub soare...
Nu ai de ce să te simţi prost. Da, e nevoie să-i instruieşti, să-i sfătuieşti, dar nu trebuie să te jenezi de comportamentul lor. Să nu fii oripilată de gafele şi obrăzniciile lor, preocupată de ce vor gândi ceilalţi despre tine sau marcată de ideea unui eşec în formarea lor ca oameni.
 Rolul tău de mamă e să-ţi educi copiii şi e clar că toţi copiii au nevoie de educaţie, aşa că n-ai de ce să fii şocată când tocmai ţi-au demonstrat că au nevoie de asta. Fii mai relaxată şi vei evita tensiuni inutile şi resentimente. Atenţie însă: nu laxitate, ci relaxare!
Deci, tuturor mamelor le spun din partea mea (o femeie care şi-ar fi dorit să fie mamă):  bucuraţi-vă de copiii voştri şi pupaţi-i şi din partea mea!


Ca de obicei, traducerea nu e fidelă întru totul textului original, am punctat ceea ce mi s-a părut mie important. Sunt texte pe care le găsesc răsfoind blogosfera mămicească şi care exprimă ff bine ceea ce gândesc eu.

Tuesday, June 19, 2012

Dormim cu mami

Aşa dormim noi: între bebei stau eu, iar pe locul liber din stanga vin prin rotatie copiii mai mari, care mai simt încă nevoia sa doarma cu mine.
de-a latul
Am pătuţ petru bebeluşi, dar nu l-am mai scos din beci (am şi refuzat vreo două oferte gratis). Mi-a plăcut la el că avea rotile şi-l puteam lua cu mine la bucătărie. Singura perioadă în care l-am folosit cu adevărat la ceilalţi copii a fost cam între 4 şi 8 luni, doar ziua, cand bebeii erau prea activi să accepte să stea la mine în braţe în timp ce fac alte treburi şi erau în pericol dacă-i lăsam în pat sau pe jos în compania fraţilor mai mari. Acum însă Elena are destule dădace demne de încredere.


Îmi aduc aminte cum dormeam in apartamentul celălalt: multa vreme ne-am "prostit" stând în 2 paturi in care incăpea tot poporul în aceeaşi camera, deşi mai era o cameră liberă. Nu mi s-a părut deloc chinuitor. Nu aveam acces la articole despre co-sleeping, dar aşa am simţit că trebuie să stea lucrurile. De altfel am fost o familie foarte "attachată" :) mergeam peste tot (cumpărături, doctor, treburi administrative) cu toţii. Ne-am mai segregat de vreo 3 ani încoace, neavând încotro din lipsă de timp, pentru o mai bună organizare.


Mi s-a părut interesant să citesc, printre multele avantaje ale faptului că bebeluşul doarme alături de mamă (se alăptează mai uşor, plânge mai puţin, se previn multe accidente prin faptul că se poate interveni mai rapid) şi faptul că aude respiraţia mamei poate ajuta sugarul în cazul apneei în somn şi că studii efectuate pe adulţi comatoşi au demonstrat îmbunătăţirea funcţiei cardiace în cazul prezenţei altei persoane în salon, şi, prin analogie, putem înţelege efectele benefice ale prezenţei mamei în preajma bebeluşului adormit.(aici ) 


Şi în Evanghelia după Luca (cap.11,7) cum e înfăţişată o familie dormind (părinţii şi copiii la un loc):

Iar acela, răspunzând dinăuntru, să-i zică: Nu mă da de osteneală. Acum uşa e încuiată şi copiii mei sunt în pat cu mine. Nu pot să mă scol să-ţi dau.

Saturday, June 16, 2012

Tristete

video
Toate "maşinili" au murit (le-a aranjat intenţionat cu roţile în sus ca să fie evident) şi îşi cheamă frăţiorii de afară să le vadă aşa, moarte... Pesemne cineva i-a vorbit despre moarte şi l-a marcat, iar acum îşi transpune frământările în joaca asta. M-am uitat la feţişoara lui: e cu adevărat trist (maşinile sunt jucăriile la care ţine cel mai mult)

Friday, June 15, 2012

Un link

Din dragoste pentru mamele perfectioniste in ale ordinii si curateniei si pentru cele care nu reusesc sa fie in pas cu exigentele vestimentare contemporane la copii si nici puse la punct cu multitudinea de accesorii inutile pe care le implica invatamantul nostru, si mai ales pentru cele care simt ca nu reusesc sa faca mai mult decat sa schimbe scutece si sa alapteze :) recomand aceasta postare ca medicament pentru eventualele frustrari pe care le vor fi simtit.

Wednesday, June 13, 2012

Refuz

Refuz să cred că ceea ce fac eu e lipsit de importanţă, că e o muncă pentru care pot plăti pe cineva. Nimeni nu mă poate înlocui. Îndatoririle acestea (de acasă) sunt numai ale mele, nu ale altcuiva.
Ele nu sunt numai o responsabilitate, ci şi un privilegiu.
Refuz să cred că iubirea şi supunerea  faţă de soţul meu mă fac slabă , fără "personalitate". E nevoie de mult mai multă putere ca să-ţi tai voia decât ca să urmezi propriului egoism. Suntem o echipă, luptăm alături în plan spiritual, fiecare după chemarea pe care o are de la Dumnezeu.
Refuz să cred că e prea greu să aduci pe lume prunci, că zilele sunt prea lungi iar munca rămâne nerăsplătită, că mâncarea ne costă prea mult sau că sunt prea multe rufe de spălat.
Refuz să cred şoaptele diavoleşti: că acasă îmi irosesc talentul, inteligenţa, tinereţea, cei mai frumoşi ani ai vieţii slugărindu-mi soţul şi copii.
(...)
Am o misiune sfântă, de care atârnă suflete de copii şi nu cred că ei nu merită efortul luptei pe care o duc.
 (de pe-aici, cuvinte care-mi vin adesea în gând la vreme de ispită, dar pe care nu m-am gândit să le cristalizez într-o postare)
Mai refuz să cred:

  • că apostolul sfătuieşte doar femeile al căror soţ e virtuos, iubitor şi repectuos
  • că rugăciunile stăruitoare făcute chiar şi fără "trăire" nu pot schimba viaţa oamenilor
  • că pot surveni în viaţa mea schimbări majore care pur şi simplu sunt întâmplătoare
  • ... mai sunt multe pe care nu le cred şi pentru care nu am dovezi imediate, nici argumente forte...


Tuesday, June 12, 2012

Victorie

Am reuşit în sfârşit sa facem primul pişu la oliţă.
După îndelungi discuţii despre cum stă treaba cu oamenii mari, refuza cu îndârjire să se apropie de oliţă. De ce? Simplu:"m-e fică de olită" Aşa că a trebuit să amplasăm 2 oliţe în două camere în care ne petrecem cea mai mare parte a timpului ca să observe că sunt absolut inofensive. Ba, mai mult, ne-am aşezat toţi demonstrativ pe rând pe olită (inclusiv eu) ca să se vadă cât  de bine ne simţim.

Am trecut apoi la etapa a doua, fiindcă vremea caldă a ţinut cu noi: fără Pampers. Aici procesul a fost mai abrupt decât mi-aş fi dorit, în sensul că nu prea i-a plăcut,m-a rugat să-i pun scutecul din nou (şi eu am fost nemiloasă) şi s-a constipat, neconcepând să se uşureze alfel decât până atunci. Am făcut ceva care mi-a uşurat puţin munca de a-l pune pe oliţă: l-am lăsat cu funduleţul gol ca să nu mai am de dat jos nimic în drum spre oliţă , mai ales că mai tot timpul sunt cu Elena în braţe. În felul acesta nici nu a trebuit să aştepte cele câteva secunde critice (care adesea "fac diferenţa") până la destinaţie.

Băieţelul meu se aşeza de-acum pe oliţă, şi spunea "am făcut" dar nu reuşea de fapt nimic. Oliţa era goală. "Asta e apă, mami, pişu e galben!" La început am avut trei accidente pe mochetă, de dragul căreia am hotărât să schimb tactica: ştiind că susurul apei de la duş e un stimul irezistibil, l-am pus de câteva ori în cadă. Am impresia că şi-a clarificat senzaţia de evacuare cu ocazia acestor pişuri la comandă.

A treia zi dimineaţă m-am lovit iar de refuzuri şi i-am zis (cam răstit ce-i drept): "Fii atent, aici e oliţa, când îţi vine să faci pipi, te aşezi pe ea!" şi am plecat din cameră. Nu mă aşteptam să meargă. După un timp l-am auzit ţipând "Aaaaa!" şi m-am dus la el. Ce să vezi? "E mare şi galben" a constatat el victorios.

Cu constipaţia am rezolvat a patra zi, spontan.
Mai avem o problemă: pe afară e nu ne putem căra cu oliţa după noi :)

Sunday, June 10, 2012

Mastita

Ceea ce se vede în imagine este începutul unei mastite a Elenei, care m-a speriat săptămâna asta. Toţi copiii mei au avut criză genitală, şi ştiu cu ce se mănâncă, şi că nodulii la sân se resorb greu şi nu sunt periculoşi în sine, dar e data asta umflătura a evoluat rapid (se făcuse cam cât o nucă în 24 h) şi avea toate celelalte semne celsiene: roşeaţă, căldură locală şi durere la atingere.
 M-am mai uitat şi pe net la cazuistică asemănătoare: unii copii chiar au primit antibiotic, altora le-a fost interzis laptele de mamă (care ar aduce un aport nefavorabil de hormoni) iar la alţii, sărăcuţii s-a complicat cu abces mamar. 
"Vai de mine! Sfinte Nicolae, rămâne fata fără un sân!" Uite-aşa se roagă omul, de frică... Am ţinut local non-stop o compresă cu rivanol rece, dar în prima zi nu părea să involueze. De-abia a după încă două zile se retrăsese total. Sperăm să nu mai avem surprize.

Cadou neobişnuit

prins de bunicu pt Ionut

Zgomoteca

 Zilele trecute m-am trezit că mă sună la uşă o vecină şi-mi spune să nu mai las copiii să tropăie pentru că o deranjează. Stupoare! La ora respectivă fetele mari erau la şcoală, iar cei mai mici dormeau toţi, aşa cum obişnuim în fiecare după-amiază. În primul rând i-am atras atenţia că şi pentru mine ora două şi jumătate e oră de linişte, deci nu era prea politicos din partea ei să mă apostrofeze chiar atunci. Apoi am încercat să o fac să înţeleagă că şi copiii sunt oameni şi nu ar trebui închişi în timpul liber în rezervaţii speciale şi că dintre ai mei singurul care se joacă pe rampa de  tablă cu pricina este Grigo, restul doar accidental îşi găsesc scăparea acolo la "prinselea". Spre mirarea mea am aflat că vecina  este educatoare, deci se presupune că ştie cam ce poate capul unui copil prins în joacă. N-am făcut greşeala să presupun că îndrăgeşte copiii, ci m-am raportat corect la situţie, bănuind că e "sătulă de copii".
vedere din "turnul meu de control"

Deşi m-am străduit să nu dau importanţă prea mare discuţiei (doamna avea în mod evident probleme psihice, iar copiii mi-au povestit ulterior că i-a ameninţat şi pe ei în mod repetat cu poliţia şi că le-a vorbit murdar), m-am surprins că am transferat conflictul în interiorul familiei şi că începând din după-amiaza aceea mă uitam din minut în minut pe fereastră şi îmi stresam copiii să se joace în surdină (de vină e slava deşartă). Mare prostie... Eu eram singura mămică preocupată să închidă gura copiilor, iar pe platforma metalică ţopăiau veseli şi copii care nici măcar nu erau din blocul nostru.
La următoarea întrevedere am rugat-o să se intereseze mai bine cine depăşeşte limita admisă de dumneaei la decibeli, întrucât copiii mei chiar stau în casă între 14 şi 17 p.m. "Nu pot să ştiu asta, dar ai dumneavoastră sunt cei mai mulţi!" Prin extensie eu sunt mama tuturor copiilor din faţa blocului :)
Mi-am explicat de ce se crede îndreptăţită să mi se adreseze aşa când o vecină mi-a spus că până să ne mutăm noi în bloc copiii de aici nu ieşeau la joacă împreună. Deci tot eu sunt capul răutăţilor.

Thursday, June 7, 2012

Substitute

Cred că n-am înţeles eu bine: copilul foloseşte sânul în loc de suzetă?
Şi eu care credeam că foloseşte suzeta pe post de sân :(
Nu ştiu de ce, dar prefer un sugar cu degetul în gură, decât unul cu un dispozitiv ortodontic de liniştire. Pare mai firesc. Îmi cer scuze tuturor bebeilor suzetişti  dacă i-am supărat cu ceva :)

Sunday, June 3, 2012

Horror

video

Pentru cine nu cunoaste, ăsta-i un fragment dintr-o criză de furie, nicidecum cel mai reprezantativ sau mai dramatic. Nu, nu e un copil rasfaţat, nici "tulburat de duhuri necurate", ci aşa se manifesta atunci când nu doarme suficient. E o fericire să nu ai parte de concerte live noaptea.
Nu înţeleg cum se poate enerva cineva pe un om chinuit, mie îmi face impresia că în accesele de furie copiii chiar au o stare ingrozitoare pe care nu o pot verbaliza. Păcat că exista oameni care cred că e eficient să cupezi aceste crize cu ameninţări sau loviri. În exterior pare că totul se rezolvă (nu mai sunt deranjate urechile sensibile ale nimănui), însă cred că în adânc apele sunt tot tulburi. Dar, deh, au şi adulţii limitele lor, care se pare că sunt mai rigide dacât ale copiilor.
Eu prefer să fiu o prezenţă neinvazivă, caldă  (în ciuda faptului că şi mângâierile sunt inoportune uneori când micul e prea supărat) şi să accept manifestările până când copilul se linişteşte singur. Calmul se restabileşte de la sine după un timp, timp în care orice încercare de a intra în voia piticului este un eşec. De obicei nu reuşeşte să spună decât "nu vreau" sau să ceară lucruri contradictorii: "Pleacă" urmat imediat de "Nu plecaaa". De fapt, săracul, chiar nu ştie ce vrea, şi, în fond, nu vrea nimic palpabil.
Mai am în memorie trăiri din copilărie când nu mă puteam exterioriza pentru că cineva autoritar considera că sunt mofturoasă şi mincinoasă când plâng spun că-mi e rău şi că mă dor picioarele şi nu ştiu cum să stau cu ele, doar eram un copil perfect sănătos. "Ce să te doară? Şi ce te tot foieşti atâta în pat?"
Cel mai tare mă enerva, când mă făcusem mai mărişoară, că mi se spunea "N-ai motiv să plângi! Du-o, dragă, la culcare, nu vezi că e obosită?". Poate eram cu adevărat obosită, dar m-ar fi ajutat enorm să-mi spună cineva că mă înţelege şi să-mi dea dreptate. Eu chiar eram necăjită pentru ceva care mi se părea important. 
Tot în categoria reacţii neinspirate ale adulţilor mi se păreau şi "Nu ma plânge, că te bat! Îţi dau eu, ca să ai de ce plânge!" (asta-i culmea, normal că dacă mă baţi, plâng mai tare) sau  încercările de a mă păcăli, schimbând vorba. Uitam, ce-i drept, de plâns, dar rămâneam cu o tristeţe care nu se vindeca şi cu un sentiment acut de lipsă de comunicare cu oamenii cei mai apropiaţi.
De efectele speriatului cu bau-bau şi cu ţiganul nu mai vorbesc... Cred că singurele momente de groază autentică din viaţa mea au fost la vârste mai mici de 7 ani la gândul că aceste monstruoase personaje m-ar putea răpi.
O fi aşa greu să iubeşti şi să rabzi un copil când "e nesuferit şi plânge fără motiv"?

Friday, June 1, 2012

Am lapte

"Ce bine de tine, eu n-am avut..." Nu stiu ce inseamna a avea lapte pentru alte mame care alapteaza la sân, dar la mine nu a fost niciodata ceea ce mi-a sugerat ieri o mamă a cărei unică experienţă este hrănirea cu biberonul, în sensul că mesele sugarilor au fost extrem de dese, mai ales în puseele de creştere. Asta s-a întâmplat chiar şi la primul copil, la care nu mai ştiam ce să fac cu atâta lapte. În general, schema de alimentaţie pe care au adoptat-o copiii mei a fost cam aşa: supt la 10-15 minute timp de 2-3 ore, apoi somn prelungit tot 2-3 ore. Asta în perioadele liniştite. Am avut şi momente în care am mai rămas în criză de lapte, dar au compensat prin supt şi mai des. S-au enervat puţin la sân, au plâns, dar nopţile alea nedormite au fost motorul care a declanşat de a doua zi o producţie mai mare de lapte. Nu cred că am avut vreodată mina aceea de "vie en rose" de prin revistele despre copii şi mămici, dar nici nu am fost deprimată că am de purtat o greutate prea mare.

Am avut şi de data aceasta de făcut opoziţie unei politici anticolostru a personalului neonat. După ce a plecat cunoştinţa mea din secţie au venit pe rând asistentele să-mi propună completări cu lapte praf, "că trebuie şi ea să se hrănească şi nu ţi-a venit laptele" (care după părerea lor "vine" după 48 de ore) "ca să ai lapte trebuie să te odihneşti" (nimic mai fals, ca să ai lapte trebuie să pui copilul la sân, chiar dacă te ronţăie non stop în primele nopţi de viaţă). Ba a venit şi medicul de gardă, care a ţinut să-i mai repete ameninţător o glicemie şi m-a avertizat că "e la limită, are 60 şi, uite, îi tremură bărbia". Bebelina mea însă nu s-a trezit să sugă la insistenţele lor şi a mai dormit vreo oră şi jumătate mulţumită de cei câţiva mililitri de lapte matern pe care-i avea în stomăcel.
attachment brothering :)

Mă gândeam că ar trebui să se facă studii doar pe macrosomi, particularizându-se glicemia şi curba ponderală în primele zile. Am avut ocazia să fac o comparaţie a creşterii în greutate cu sugărelul vecinei de salon (cu 10 ani mai tânără decât mine), tot grăsunel şi el (4300g), care primea completare 4-5 biberoane cu lp ( în speranţa că va creşte mai repede ca să primească voie de la neonat să plece acasă). A plecat acasă a 4-a zi, tot în scădere în greutate, dar mai atenuată, pe când Elena a scăzut doar 2 zile, apoi a crescut vertiginos. E clar care lapte se asimilează mai bine şi care umple intestinul de balast (cu trena de colici şi scaune mai consistente care se elimină cu mai mult efort in partea bb)

Şi încă ceva, că tot era vorba de colici, din meniul primelor zile de alăptare: cireşe, căpşuni (or fi ele alergizante, dar şi albuşul de ou este şi n-am auzit pe nimeni să mănânce ou cu precauţie în timpul alăptării, aşa că merită testate progresiv), salată de varză, mâncare de mazăre, peşte. Şi nimic, nici o nemulţumire...mai există şi curiozităţi ale naturii :)