Sunday, December 28, 2014

Pe afara cu bebelusii




Despre iesirea la aer a bebelusilor am citit si auzit pareri contradictorii, de la spartani care te indeamna sa scoti copilul de la 3 sapt iarna ajungand progresiv la stat 2-4 ore in carucior (cred ca nici eu n-as rezista atat si nici timp nu am sa stau atat pe drumuri) si care dau de exemplu cresele nordicilor unde bebeii de la cresa sunt scosi sa doarma somnul de pranz in curte pana la hiperprotectori care nu i-ar scoate deloc din casa pe frig, ci doar ar aerisi camera copilului (cum eu sunt legata de Gh. cred ca as innebuni sa stau in casa pana la vara, deci nici asta nu mi se potriveste)

Nu stiu ce fac alti bebelusi, dar Gheorghita a iesit pana acum la plimbare la temperaruri apropiate de zero grade: mai intai la 3 saptamani pentru botez si apoi pe la o luna. La inceput am stat cate 10-15 min, apoi am prelungit pana la maxim o ora (asta a fost ieri). Am fost o data si in Auchan, desi din principiu caut sa nu merg in spatii aglomerate cu el. M-am ferit de ceata si vant. Pe ploaie am mers 5 minute blindati in paturica, iar pe ninsoare am iesit la biserica de sf Stefan.

La inceput fiecare iesire era urmata de cresterea secretiei de mucus. Era plin de ronchusuri si se mai si ineca din cand in cand. Tot insistand cu iesirile scurte mucoasa s-a adaptat si pana la urma nu a mai avut problemuta asta. Pana acum suntem foarte bine.

"Dati-mi o generatie de mame crestine...

...si voi schimba fata lumii"! Oare asa se simt in zilele noastre femeile care zamislesc si se straduiesc (cu inerente caderi si ridicari) sa creasca copii pentru Domnul? Ispita sa gandim cu totul altfel e mare, mai ales ca multe dintre noi nu sunt educate in acest sens. Feminismul cu care am fost otravite isi inalta capul hidos si sopteste descurajator:

Sa cresti copii e o pierdere de vreme. La urma urmei, oricine poate face asta. De ce sa nu platesti o bona sa se lupte cu dezordinea, sa arbitreze certurile intre pitici si sa dea de mancare la beblus ca tu sa poti face ceva util pentru binele societatii? Sa fim sincere! A creste copii nu e numai lipsit de sens, ci si extrem de distructiv (nici nu mai arati ca inainte, nici nu mai gandesti la fel de limpede, viata personala nu mai ai, ba parca incepe sa te lase si memoria).

Nimanui nu-i place sa creasca copii si nu e de mirare: cine e incantat sa faca ordine de dimineata pana seara fara sa primeasca ajutor, sa incerce mereu sa aplaneze conflicte fara sa vada vreo schimbare subsatntiala in bine, sa schimbe scutece mizerabile si sa spele rufe in nestire, sa gateasca pentru niste mofturosi mici carora oricum nu le place nimic si, in mare, sa se sacrifice continuu pentru nevoile altora fara sa astepte nimic in schimb si fara sa simta ca lucruruile evolueaza in vreun fel. Pare firesc sa angajezi pe cineva mai putin capabil sa preia meseria asta necalificata, iar tu sa stai ca o doamna la birou, bine imbracata si respectata de toti.

Se pierde din vedere ceea ce ar trebui sa facem de fapt: sa crestem intru Hristos barbati si femei. In mod tragic am devenit miopi si nu vedem in copilul din brate decat o mogaldeata draguta care are exclusiv nevoi fizice. Uitam sa fim atenti cum sub ochii nostri si hranindu-se din atitudinea noastra se dezvolta o persoana care are nevoie sa fie puternica, iubitoare, curajoasa si inteleapta. Nu ne dam seama poate cat de importanata e atmosfera familiala pentru formarea unui om integru. Parintii ar trebui sa fie mai implicati in munca aceasta fascinanta a formarii de oameni. Felul in care traiesc parintii se revarsa in viata copiilor si modeleaza adultii de maine care ii vor inlocui in angrenajul societatii. Deci, daca vrei sa construiesti o lume mai buna, rolul oricarei alte profesii e eclipsat de misiunea de a forma oameni. E nevoie insa de mult timp pentru a vedea rezultatele efortului sustinut: aproape o viata de om.

Traim o criza sociala: avem generatii intregi de oameni care au crescut, dar au ramas copii, copii-adulti care nu sunt in stare sa-si controleze iesirile atunci cand se enerveaza, care asteapta sa le rezolve altii problemele, care nu sunt capabili sa-si asume responsabilitati, iar in caz de esec dau vina pe altii si care cred ca merita orice fara sa aiba vreo obligatie. Suntem inconjurati de copii mari care au primit in viata lor de toate, mai putin ceea ce aveau cu adevarat nevoie: o educatie solida pentru viata.

Acesti adulti-copii nu stiu sa-si gaseasca bucuria in lucruri simple, sa fie multumiti de ceea ce le ofera viata si, bineinteles, se simt frustrati sa-si creasca propriii copii. Din cauza obisnuintei de a obtine satisfactii imediate le este greu sa vada in timp dincolo de corvoada care insoteste meseria de parinte, drept pentru care nu-si constientizeaza rolul si nu-si pretuiesc cu adevarat copiii. Inevitabil, tot mai multi dintre acestia din urma se vor simti neacceptati si neiubiti ca urmare a faptului ca au fost respinsi (indirect) ca o povara de parintii lor.

Stiu din proprie experienta cat este de greu sa rupi acest cerc vicios al generatiilor si sa te dedici cresterii copiilor intr-o lume bolnava de egoism, in care nimeni dintre apropiati nu gaseste de cuviinta sa te incurajeze. A trebuit sa invat singura sa vad binecuvantarile ascunse in crucea casatoriei dupa ani de zile in care m-am rugat si m-am incapatanat sa nu cred ca Dumnezeu ne-a harazit o viata urata.

Thursday, December 25, 2014

Dupa 40 de zile...

...am pasit din nou pragul bisericii. Abia asteptam reintalnirea asta. Am reusit sa ma bucur de ea in ciuda plangacelilor copiilor mai mici. Ce spun eu plangaceli? Au fost de fapt veritabile accese de furie fara motiv. N-am elucidat inca misterul indispozitiei simultane a lui Grigo si a Elenei, cu tipete, tranteli pe jos si imbufnari prelungite. N-am reusit sa-i calmez nici cu vorbe dulci, nici cu mangaieri, asa ca am luat-o ca pe o ispita. Le-a trecut cand ne-am intors acasa.
Ma gandeam asa la patima asta a maniei ca ar trebui inteleasa ca o boala, iar omul care tuna si fulgera ar trebui privit cu mila si intelegere. Problema e insa ca mai toti suntem bolnavi. Neputintele noastre se intersecteaza si nu ne putem rabda unul pe altul...
am incercat inti la o biserica
apoi la alta
tot suparat
intr-un final ...

Sunday, December 21, 2014

Cartofi

video
Am ajuns aproape de finalul postului. Luand in discutie strict latura culinara a problemei, nu cred ca ma simteam la fel de bine daca ma intindeam in proteine animale: la putinele dezlegari la peste pe care le-am incercat m-am constipat, am avut lapte prea mult si dureri articulare. Nu am simtit nevoia de suplimente cu calciu si nici cu fier.

Gheorghita a fost foarte multumit cu ce a primit, asa ca nu a plans nici macar o data la san ca n-are lapte. In ciuda iahniei cu muraturi si a cartofilor copti cu zeama de varza, am avut de a face cu cel mai linistit bebelus.

Ma bate gandul ca mi-ar prinde chiar bine o zi, doua, de paine, fructe si apa. Asta ca sa se mai spele (daca s-o putea) ciocolatile, inghetatele si pernutele Viva pe le-am bagat in mine cu inconstienta...

Dupa o saptamana...

...de masaj la ochisor ne-a ajutat bunul Dumnezeu sa se rezolve total asa-zisa "infundare" de canal lacrimal
ziua Gheorghe, noaptea Gheorghe, 
dimineata Gheorghe iara :)

Wednesday, December 17, 2014

Duct nazolacrimal




Am masat si eu ochisorul lui Gheorghita cam o data la doua ore si am observat ca secretia purulenta s-a redus semnificativ din prima zi, iar lacrima s-a scurs pe obrajor la intervale de timp mai mari. Se face presiune spre nas, cu miscari circulare, repetand manevra de 5-1o ori (se simte in unghiul intern al ochiului o mica umflatura data de canalele inflamate si blocate).

N-as masa cu unghiile netaiate si nici cu degetul liber, ci invelit cu o compresa.

Pe la noi indicatia ar fi sa aduci copilul pentru interventie oftalmologica pe la 3-4 luni (si ti se spune ca o anume structura membranoasa care realizeaza obstructia se va osifica daca astepti), dar vad ca prin alte tari se recomanda sa tii copilul sub observatie pana la 9 luni sau pana la un an, cand problema se rezolva de la sine (in 90% din cazuri sau chiar 99%)

Sunday, December 14, 2014

:)


  • Mowgli e un fel de Tarzanel mic.
  • Elena, nu te dezbraca, fiindca nu faci tu baie prima, intelegi?  Nu... Eu sunt mica si ploasta si nu inteleg ...
  • Elena se piaptana indelung, apoi isi pune o cordeluta si se priveste multumita in oglinda : ” Gata , acum sunt blonda!”
  • Vreau sa ma culc. De obosit ce sunt, ma simt ca un nebunel.

Perioada aceasta...

... o resimt ca pe un razboi intens al vrajmasului impotriva bucuriei pe care asteptam sa o savurez dupa nastere, ca sa nu am "ochi de vazut" binecuvantarea copilasului cumintel si sanatatos pe care l-am primit.

Nu e vorba de vreo depresie post partum, ci pur si simplu s-au aglomerat in rastimpul acesta scurt (e si post) multe ispite, si mai mari, si mai marunte:

  • un canal lacrimal obstruat la Gheorghita (un oftalmolog ar zice ca e un fleac, dar mie mi se rupe inima)
  • defectiuni costisitoare in casa si la masina aparute fara un motiv anume, 
  • interpretari gresite ale unor gesturi (care se voiau a fi frumoase) care au dus la discutii aprinse inutile cu rudele, 
  • felurite boli si stari de rau fizic neelucidate (sau doar detoxifiere?), 
  • mici accidente ale copiilor la scoala, 
  • obiecte care se pierd (?!) si nimeni nu stie unde ar putea fi etc.


Toate acestea vin pe fondul unei mari oboseli pentru noi, adultii, pe fondul sfarsitului de semestru cu teze si lucrari pentru copiii mai mari, pentru cei mici ramanand mai putina disponibilitate, desi vremea urata de afara si statul in casa mai mult ca de obicei ar cere niste parinti cu veleitati de animator de petreceri pentru copii :)

Stiu ca in perioada de lehuzie femeia e vulnerabila si duhovniceste, pe langa nevoia acuta de afectiune, intelegere si acceptare pe care o resimte. Sotul ar trebui sa fie un izvor nesecat de dragoste pentru a pastra neatins "ceea ce a unit Dumnezeu", altfel, acum pot aparea mai usor ca oricand fisuri greu de reparat in relatia conjugala. Cred ca barbatul nu poate raspunde adecvat acestei situatii decat intarit de harul lui Dumnezeu.

In astfel de vreme de restriste nu se supravietuieste decat cu multa rugaciune la activ. Constat ca oricat am sustinut la viata mea ideea ca rugaciunea de toata vremea e echivalenta pravilei citite, de data asta nu-mi merge treaba doar cu "doamne Iisuse" spus in timp ca fac altceva. Un acatist/paraclis si o catisma aranjeaza in mod evident ziua altfel. Probabil pentru ca e si o jertfa de timp adusa lui Dumnezeu. Poate fi si faptul ca in timp ce faci treaba mintea e impartita si mai putin simtitoare decat atunci cand te dedici exclusiv rugaciunii.

A nu se intelege ca ma dau vreo isihasta. E vorba de o rugaciune ca un gest de disperare cand simti ca esti depasit de evenimente ca om. Pe de o parte sunt recunoscatoare pentru ca mi s-a randuit acest neplacut procedeu de a experimenta o traire scuturata de inchipuire desarta: cand ai dat tot ce puteai si totul iese prost, altfel te uiti la icoana...

Saturday, December 6, 2014

In wrap...

... se poate alapta fara sa scoti bebelusul si sa-l pui altfel decat in mod obisnuit. Stiu ca e reglat cam jos (nu e "so close that you can kiss"), dar se pare ca merge si asa.

Friday, December 5, 2014

Decupam

cu pasiune orice foita de hartie
(de fapt ciopartim de zor)

manute harnicute
(de-abia a acceptat sugestii despre cum se tine o forfecuta)

Wednesday, December 3, 2014

Ma simt...

... zgarcita.

Asta fiindca o oarecare actuala profesoara de religie care vrea sa-si mute catedra pe limba romana mi-a cerut caietele de la meditatie de la romana ale fetelor.

Pe la noi sedinta de meditatie este 40 lei, asa ca pana la sfarsitul anului 2014 un "caietel" din acela ma costa 560 lei, nu stiu la cat va ajunge pana la finalul anului scolar. Nu mai spun ca am dus ceva munca de lamurire in familie pentru a justifica investitia in pregatirea in particular a unui elev de nota 10 la scoala. N-am mai luat in consideratie efortul copilului meu de a se trezi pe la 6.30 si a bate drumul pana la profa, indiferent de meteo, nici faptul ca poate le-ar prinde bine si fratilor mai mici caiete cu teorie bine sistematizata.

Informatia din caiet ma costa si pe mine destul de mult si nu e ceva ce pot incadra la categoria milostenie (si nici pe cea care mi-l cere n-o pot considera un om sarac). Se-ntelege de ce nu-mi prea vine sa-l fac cadou pur si simplu? Mi s-ar fi parut fair-play sa puna problema la modul: uite, iti decontez atat per sedinta, dar vreau in schimb sa xeroxez si eu caietul.

Si totusi, daca nu e ceva in genul situatiei de mai sus, atunci... care-i faza cu haina si camasa (Mt 5, 40)?