Alienare

In ultima vreme am tot relationat cu familii cu un copil si mi-am dat seama clar ca universul in care traiesc m-a transformat enorm si ca n-as fi realista daca m-as astepta ca atitudinea mea in diverse situatii sa fie inteleasa. Nu ma refer doar la relaxarea fata de evolutia si comportamentul copiilor pe care ti-o da experienta, ci la un sir nesfarsit de perceptii, interpretari si solutionari diferite.

Cel mai frecvent constat ca:

• nu pot stabili niciodata ore fixe de intalnire cand e vorba de plecat cu tot familionul, ci dau un interval de...o ora (cam asa e marja noastra de eroare in materie de timp cand trebuie sa fim cu totii gata)
• ma deranjeaza telefoane la ore care pentru multi sunt reazonabile 
• nu sunt deloc anxioasa in ceea ce priveste educatia timpurie a copilului, nu ma preocupa sa le citesc poezii doar ca sa avem un repertoriu de bun simt cand ne intreaba cineva sau sa-i pun sa repete obsesiv zilele saptamanii. De obicei fiecare copil devine interesat de anumite teme si atunci e momentul sa vorbim despre ele. Uneori pur si simplu prinde din zbor informatii, fara insistente din exterior. Elena e preocupata acum de alternanta zi-noapte si ma intreba in fiecare seara: "Acum se face noapte?", iar dimineata "Este ziua? Cum?"
• nici macar educatia formala religioasa nu mi se pare importanata, aceasta decurgand firesc din practica rituala. Nu ma mai impresioneaza copiii care stiu diverse rugaciuni pe dinafara.
• nu ma ingrijoreaza subiectul socializarii, dimpotriva, asa cum e lumea azi, consider ca selectarea riguroasa a anturajului de catre parinti este chiar oportuna. Socializarea necontrolata la varsta fargeda poate deveni nociva din perspectiva duhovniceasca.
• nu mai cred in rolul unei comunicari perfecte cu copilul prin artificii psihologice, ci in puterea rugaciunii de  patrunde acolo unde cuvantul nu o poate face si in iubirea aproapelui ca panaceu in conflictul dintre generatii.
• mai demult ma straduiam sa intru in jocuri stupide (stupide pentru varsta mea) alaturi de copii si sa-i organizez dupa ideile mele, sa le dau sugestii. Acum mi se pare cea mai buna alegere sa-i las sa se joace in voie si sa nu intervin cu observatii (decat daca se pun in pericol sau daca sunt solicitata) care strica farmecul jocului. Mult mai interesati si mai satisfacuti par cand participa ei la activitatile adultilor sau cand exploreaza natura, decat cand isi vad parintii facand giumbuslucuri ca sa-i distreze (poate cu exceptia sugarilor).
• ma irita cand aud tot felul de teorii infailibile despre cum ar trebui sa reactioneze copilul, cum sa ne purtam cu copilul, la ce sa ne asteptam pe termen lung de la copil etc. (toate expuse la numarul singular si avand un spectru foarte ingust). Omul nu poate fi incadrat in stasuri, iar viata reala contine "n" variabile care modifica tabloul preconceput atat de simplist.
• in ceea ce ma priveste, nu ma mai preocupa atat de mult auto-instruirea ca scop in sine, cat ma preocupa slujirea. Nu cred ca e nici bine, nici rau si nu il resimt ca pe un mod de a ma plafona, ci e o consecinta a faptului ca incerc sa-mi intru in rolul pe care mi-l configureaza Creatorul facandu-mi cinstea de a-mi da in grija atatia oameni.
• in cele lumesti ma stapaneste tot mai mult pragmatismul si efectiv nu ma intereseaza subiectele pur teoretice care nu au o implicatie directa in viata mea. Faptul ca nu prea dispun de timp liber ma ajuta sa triez mai bine desertaciunile si clevetirile. In general nu ma preocupa ceea ce e dincolo de careul de care sunt direct responsabila eu. Am scapat de grija a ceea ce fac altii, de la conducatorii de state sau arhierei si pana la vecinii de bloc :)