Nepasare

O singura data in viata mea m-am impartasit cu totala nepasare, oarecum din obligatie lumeasca si impinsa de la spate. Nu am facut atunci nici cea mai mica pregatire prin rugaciune, nici nu am stat la Sfanta Liturghie. Eram spovedita si nu aveam pacate de moarte, insa nesimtirea cu care m-am apropiat de Sfantul Potir m-a ars efectiv.

Au urmat apoi cateva luni de cosmar, in sensul ca sufletul meu se facuse parca salas multor duhuri necurate care se intreceau in a-mi chinui mintea. Nu era o posedare clasica nici pe departe, in exterior nu se ghicea nimic, dar era un intuneric infricosator pe dinauntru. Toata suferinta asta a avut rolul de a ma trezi din amortirea in care zaceam.
Ma intreb ce-o fi cu sarmanii care iau dezlegari aiurea de la preoti... E un pur si simplu un blestem pe care, din pacate, nu-l constientizeaza.

Urmatoarea Sfanta Impartasanie a fost pe cat de greu de ajuns (din pricina multor ispite) pe atat de dulce. Dumnezeu s-a dezvaluit  atat de iubitor si de apropiat cum rareori il simtisem.