Pe fundul marii

Uneori Dumnezeu raspunde framantarilor oamenilor atat de repede si cu atata gingasie incat nu pot sa nu ma induiosez. Nu sunt lucruri spectaculoase pentru cei dinafara, ochiul omului nu poate penetra inefabilul limbajului divin din intamplarile marunte.

Bunaoara metaniuta din imagine mi-e tare draga, desi eu nu prea agreez metaniile stil margele. Am primit-o intr-un moment special. Ma plimbam asta-vara pe malul marii cu Elena in brate luptandu-ma cu o tulburare care ma coplesea si din care nu puteam iesi cu fortele proprii.
 "Ce trebuie sa fac, Doamne? Cum sa procedez?"
Tocmai cand ma framantam eu asa, doua brate mari si reci mi-au cuprins umerii si sotul meu mi-a plimbat prin fata ochilor metaniuta asta si m-a lamurit zambind:
"Uite ce-ti aduc eu de pe fundul marii!" Trebuie sa spun ca pasiunea lui e sa cerceteze cu ochelarii de scafandru pe fata tot ce misca pe sub apa, de la 2m mai incolo :) Cam in zona aceea mi-a gasit si mie "raspunsul" la intrebarea mea: nu trebuia actionat nicicum in situatia respectiva, ci trebuia sa ma rog si sa-L las pe Dumnezeu sa lucreze nevazut.
A fost simpatic unul din copii care a comentat cand a vazut ca tati ia ceva ce nu-i apartine: "Noua ne spune sa nu luam ceea ce gasim daca nu e al nostru, si el ia uite ce face..."