Cateodata...

...imi spun ca daca as avea in piept o cutie de metal as fi mai linistita.

Oare chiar trebuie sa ii cerem lui Dumnezeu sa ne vindece definitiv de nevoia de iubire omeneasca si de felul in care ne simtim raniti implacabil in lipsa ei? Oare chiar toate afectele sunt scaderi ale firii omenesti, care atunci cand se apropie de Dumnezeu se presupune ca trebuie sa pluteasca fara turbulente pe deasupra a tot ce inseamna relatie inter-personala? Oare daruind dragoste si delicatete in jur, vei dobandi automat o imunitate sentimentala la microbii urii, invidiei si indiferentei umane?

Eu cred ca nu. Primul gand ma duce catre sf Ioan Maximovici (de care m-am indragostit la prima lectura despre el)  despre care am aflat ca se consuma interior pe seama intrigilor mincinoase care se teseau in jurul lui. Noi, crestinii, nu suntem "zen" 🙃niciodata. Cel mult dobandim o intelegere mai adanca si o dispozitie de compasiune fata de cei care ne lovesc cu pietrele rautatii, chiar daca simtim intens durerea loviturilor.

Desi dragostea de Dumnezeu poate umple orice gol launtric, El ne-a lasat sa ne lucram desavarsirea in contextul nevoii de iubire de la aproapele, pentru ca simtind noi insine aceasta sete sa intuim ce sa daruim altora. Ceea ce vrem sa primim noi in materie de atitudine/reactie ar trebui sa oferim cu generozitate altora, implinind astfel legea lui Hristos.