Monday, February 4, 2019

Apropierea...

...mea serioasa de biserica a fost un proces indelungat, lucrat mai mult de Dumnezeu.
M-am nascut intr-o familie de membri de partid, oarecum atei si in afara de faptul ca am fost botezata, de religie nu mi s-a vorbit niciodata (cel mult am auzit poante cu popi).  Ca sa se inteleaga la ce nivel eram, spun doar ca nici macar de Paste sau de Craciun nu am fost cu parintii la biserica.

Totusi avand o fire meditativa, analitica si o inteligenta deosebita (asa spuneau pe atunci adultii care ma cunosteau) imi puneam adesea intrebari existentiale. Eram atrasa de lumea misterioasa a fenomenelor paranormale si in general, de tot ceea ce era dincolo de planul accesibil senzorialului.

Ma preocupa de asemenea sa traiesc astfel incat sa imi asigur o maxima longevitate. Asta se intampla in ciclul primar😊. Prin clasa a patra gasisem o carte de yoga prin biblioteca alor mei si am inlocuit gimnastica obisnuita cu asanele de acolo. Stateam in cap in fiecare zi si am pastrat obiceiul acesta multa vreme.

Mai tarziu a venit la noi in oras un chinez care a tinut o serie de intalniri pentru initierea in qi-gong. Cred ca eram a opta sau a noua. M-am dus si eu si eram foarte entuziasmata de trairile experimentate acolo, dar si acasa in timp ce repetam procedeele invatate.

Intre timp eram o adolescenta de treaba, aveam timp sa ma plimb cu prietenii, desi luam si invatatul in serios. Chiar ma tineam de olimpiade la mate si franceza si eram la cls de bilingv engleza😊. Am ascultat tot felul de stiluri muzicale (care de care mai jegoase) de care azi nu sunt legata in niciun fel. Nu imi placeau discotecile, desi am fost si pe acolo, mai mult de dragul grupului. Nu am legat prietenii cu implicatii serioase cu baietii. Viata mea  "sentimentala" era plina de relatii superficiale si pasagere (condimentate fizic moderat), care intr-un final ma plictiseau, negasind nimic fundamental care sa ma lege de vreun posibil partener. Cred ca eram in principiu o introvertita, dar nu chiar o solitara.

Primele incursiuni in lumea bisericii au fost determinate de "energia pozitiva" pe care o identificam si receptam in catedrala. Nu ma inchinam, nu sarutam icoane, sf. moaste, nimic. Sa fi tot avut 17 ani. Apoi am aflat ca exista slujbe. M-am dus si eu o data. Nu stiu de ce, dar mi-a placut mai mult biserica goala. Poate fiindca era multa foiala si imi distragea atentia lumea pestrita dimprejur.

Un parinte calugar slujitor al mitropoliei tot incerca sa initieze o discutie ca sa ma lumineze cat de cat. La inceput chiar ma deranja, atat pentru faptul ca ma tinea de vorba si eu cautam sa ma concentrez, cat si pentru ca incerca sa imi prezinte diversi tineri (de parca eu din lipsa de prieteni veneam la biserica). Mi se parea ca nu are ce face si uneori ma batea gandul ca e chiar neserios. Ascultam totusi ce imi spunea (nu mai tin minte nimic, daca ma credeti) si cred ca lucrarea lui a dat roade, in sensul ca m-a facut curioasa legat de ortodoxie pe care doream sa o cunosc tot mai adanc.

Am inceput sa vin mai des la slujbe si chiar m-am spovedit. Mergeam la conferinte ASCOR, imi cumparam carti si ma indragosteam tot mai tare de crestinism. Mi-am luat si casete cu inregistrari de la simonopetriti si am dat uitarii orice alt gen muzical.

Am fost in excursii la manastiri (nu prea departe) si am devorat orice cartulie cu specific ascetic la care am avut acces. Nu m-a atras insa realitatea contemporana a manastirilor (asa cum am intrat eu in contact cu ea atunci) ci mi-ar fi placut sa gasesc un partener de viata care sa iubeasca aceleasi lucruri ca mine si care sa imi impartaseasca modul de a gandi si principiile de viata.

Daca as face un grafic al convertirii mele, cu siguranta nu ar fi un traseu ascendent rectiliniu uniform, ci mai degraba unul sinusoidal, cu multiple caderi si ridicari, mai ales la nivel de gand, caci la mine partea rationala (mai mult decat cea poftitoare) e mai vulnerabila la atacul vrajmasului.

6 comments:

  1. Va multumesc mult. Am cautat sa aflu momentele de inceput ale d-voastra intrucat eu dupa ce ,,am gustat” din placerile acestei lumi, l-am cunoscut din fericire pe Dumnezeu si am vazut cat de bine e sa cauti duhovnicescul in lumea aceasta. In prezent ma aflu la varsta in care trebuie sa apuc pe un drum:familie sau manastire. Pr. duhovnic mereu imi spune ca nu sunt de manastire, insa mie mi-e teama sa ma casatoresc. In primul rand nu cunosc un baiat in care sa simt ca voi dobandi un loc intru Imparatia Cerurilor, in al doilea rand as vrea sa aloc timp mai mult rugaciunii, cercetarii gandurilor si cred ca in lume nu voi putea face acest lucru. In al treilea rand e o responsabilitate foarte mare de a da nastere pruncilor, stiind ca voi raspunde de mantuirea sau osandirea lor (si pe deasupra in lumea acesata nebuna, mi se pare aproape imposibil sa-ti mantuiesti familia). In al patrulea rand daca in final voi cunoaste pe cineva care va avea doar masca virtutii, si pe parcurs voi ajunge sa am iarasi o viata lumeasca? Ce sa fac? Daca aveti timp si disponibilitate ajutati-ma sa ma dumiresc ce sa fac cu viata mea. Miruna

    ReplyDelete
    Replies
    1. Chiar nu este a
      lucrul meu sa te lamuresc. Si sa-mi fie cu iertare, nici al duhovnicului nu este a da verdicte. Rugaciunea si vointa inimii tale sunt cheia. Ma mai gandesc la ceva. Ambele cai se pot pregusta intr-o oarecare masura. Ia-ti un timp si stai (in calitate de mirean) intr-o manastire, imitand cat poti programul lor. Vorbeste cu maica stareta sa iti dea ceva ascultari. Observa daca te simti implinita, daca nu iti lipseste nimic, daca te bucura insingurarea. Sau fa-ti un prieten de suflet, stai cu el un timp, descrie-i viziunea ta asupra vietii si observa cum este el.
      Toate acestea trebuiau tatonate mai devreme, sa nu simti ca te grabeste varsta sa iei o decizie. Oricum, e o etapa careia trebuie sa ii acorzi timp.

      Delete
    2. Din sfaturile Parintelui Paisie Olaru (1897-1990) de la Sihla si Sihastria:

      Doi tineri au întrebat ce să aleagă: Căsătoria sau viața monahală?

      Iar răspunsul Părintelui Paisie a fost acesta:

      "Amândouă căile sunt binecuvântate, dar depinde de voința lor. Mai întâi trebuie să cunoască bine ispitele, greutățile și obligațiile ambelor căi de viață, că fiecare drum are crucea lui, încercările și bucuriile lui.
      Apoi să se roage mult înainte de a se hotărî. Să postească 40 de zile, să se mărturisească la duhovnicii lor și să ceară sfaturi de la cei mai iscusiți duhovnici. După 40 de zile de rugăciune și post, Dumnezeu le va descoperi, prin conștiință și duhovnic, pe ce cale să apuce.
      Dacă iubesc fecioria, liniștea, tăcerea și rugăciunea, calea cea mai bună este călugăria.
      Iar dacă iubesc viața de familie mai mult, adică copiii, lucrul mâinilor și toate grijile acestei vieți, să intre în viața de familie.
      Amândouă căile duc la mântuire dacă sunt respectate datoriile creștinești obligatorii. Domnul a binecuvântat amândouă căile, dar nu putem noi hotărî ce cale să aleagă fiecare. Numai Dumnezeu și omul singur hotărăsc. Bătrânii noștri aveau această vorbă înțeleaptă: «La călugărie și la căsătorie să nu silești pe nimeni!»"

      Citatul este din "Patericul românesc", Editura Mănăstirea Sihăstria, pag. 710

      Delete
  2. Intrebarea nu imi e adresata mie. Indraznesc daca nu e cu suparare sa iti dau un singur sfat: roaga-te! Goleste-ti mintea de orice voie de orice rationament de orice ipoteza, nu te mai gandi la nici una din variantele de mai sus. Da-ti un timp in care sa inmultesti rugaciunea si dupa acel timp o sa vezi ca asa se vor aseza lucrurile incat vei sti ce sa faci.
    Cat timp analizezi dupa punctele de mai sus ( toate verosmile de altfel) ce se va intampla va fi voia ta si mai putin voia Lui.

    ReplyDelete
  3. Mi-a placut mult aceasta postare si m-as bucura daca si alte cititoare ale acestui blog ar impartasi cu noi/cu mine "povestea" convertirii.

    ReplyDelete
    Replies
    1. Sigur. Ca modalitate tehnica de a le publica ma gandesc la un comment cu link spre text pe care apoi sa il preiau ca postare cu eticheta "convertiri" in categoria "guest posts"

      Delete