...teribil conceptia ca ingrijirea copiilor precum si jertfa propriei comoditati in favoarea familiei este exclusiv apanajul mamei.
Este total antibiblica prin aceea ca nu accepta pe cel mai mare sa slujeasca celui mai mic si nici pe cel tare sa poarte slabiciunile celor neputinciosi. Crestinii care vad casatoria barbat-femeie dupa modelul Hristos-Biserica inteleg implicit si jertfa lui Hristos ca arhetip comportamental al barbatului.
Sigur ca in casa cei doi au indatoririle impartite si rolurile lor nu sunt complet interschimbabile, dar a accepta cu seninatate ca lucrarea muceniceasca in purtarea crucii casatoriei revine doar firii femeiesti mi se pare o viziune cel putin sclavagista. Constat cu indignare ca aceasta conceptie este intretinuta si perpetuata mai ales de catre femeile mai in varsta.
Unele o fac din inconstienta, minunandu-se de gesturi minime de afectiune paterna sau de ingrijiri bazale acordate de tatici propriilor copii ca de ceva nemaivazut. Ce e asa maret ca un parinte sa se priceapa sa isi sustina copilul in situatii obisnuite? Ghe vrea sa faca pipi. Eu cu burta la gura ma aplec ff greu sa il ajut. Daca il solicit pe tati si el il ajuta pe fiu-sau in problema de mai sus, toata lumea prezenta ramane in extaz. Daca ma duceam eu sa il rezolv, nu era nimic grandios. Stiu o parohie unde era rusinos ca barbatul sa care apa sau sa isi duca plozii in brate.
Altele povestesc cat de napasatori au fost sotii lor in tinerete si lauda excesiv o implicare banala a altor barbati. Imi lasa impresia ca au si un dram de invidie pe femeile ai caror soti sunt ceva mai responsabili si nu s-ar da in laturi de la a le face sa se simta incompetente sau chiar vinovate pentru ajutorul primit. Aceste istorioare ale lor nu fac decat sa creeze un mediu propice pentru infatuarea barbatilor care catadicsesc sa lase fotbalul pentru putin timp de calitate petrecut cu familia.
Mai este o categorie de promovatoare a mentalitatii ca sotii grijulii si iubitori in familie sunt o nefericita exceptie: miloasele. Ele deplang eforturile facute de barbati in sprijinul familiei si glorifica atitudini masculine normale in postura de hranitor al familiei, in paralel cu minimalizarea oricarui demers feminin pro-familie. (Saracul X, s-a sculat de la 5 sa mearga la lucru. Nu conteaza ca nevasta lui X merge la 7 la serviciu pe trei carari ca n-a dormit toata noaptea fiindca a vomitat copilul. Toate am trecut prin asta, sa moara deci si capra vecinei.)
Cele mai periculoase sunt mamele de baieti care cresc viitori barbati in spiritul lenevirii indreptatite si al nepotrivirii genetice intre cromozomul Y din dotare si gesturile practice legate de cresterea copiilor.
Postarea asta nu e scrisa de dorul aprecierilor altora, ci ca o chemare la dizolvare pacifista a unei paradigme familiale (pe care o observ in jur, mai ales in mediul rural modern) in care cred eu ca Hristos nu se odihneste: aceea in care barbatul sta pe fb sau la telefon (daca nu cumva la un pahar in plus) in timp ce femeia nu stie cum sa se imparta intre casa, serviciu, ograda si copii.
Subscribe to:
Post Comments (Atom)
La primii trei copii (5, 3 și 1 an) fiind și gravidă cu al patrulea, atât de mult am auzit "să stai acasă și să crești copii e cel mai ușor lucru" și atât de mult am fost singură, încât am crezut că sunt defectă, bolnavă că nu reușesc să fac totul singură. Nu mai dormeam, mâncăm compulsiv, beam multă cafea. Tot timpul mă simțeam judecată și criticată că nu sunt în stare... Deși îmi făcusem planuri despre cum o să-i amenajez camera, ce nume va purta, etc., sarcina a încetat din evoluție la 5 luni. A fost cumplit, am fost vinovată că nu am avut grijă de mine și din cauza asta a murit copilul. Anul ăsta ar fi împlinit 5 ani.
ReplyDeleteȘi nu a avut vreo malformație, a avut cordonul ombilical înnodat.
ReplyDeleteE foarte greu cand toti copiii sunt mici si nu ai ajutor. Cand macar primii sunt de inteles, mai poti respira.
ReplyDeleteNu te invinovati excesiv, ci cat sa iti mentii o stare interioara sanatoasa de pocainta.
Cine spune asa nu a facut asta. Cel mai usor e sa stai acasa degeaba si sa nu iti asumi serios familia.
ReplyDeleteSi iti mai spun ceva: e mult mai usor sa cresti copii pe care nu i-ai nascut si alaptat tu, fiindca ai alte resurse fizice pentru ei si alta raportare psihologica.
ReplyDeleteNu cred ca e neaparat adevarat lucrul pe care l-ai spus aici, n-ai trecut prin asta.
DeletePoate raportarea psihologica e alta, dar responsabilitatea parca e si mai mare, simti dublu apasarea ca trebuie sa ai grija de un copil care nu e al tau (daca pateste ceva nu-ti "dai socoteala" doar tie insusi, ci si parintilor lui)
Iar daca e vorba de un copil adoptat, in cresterea lui intervin chestiuni dificile pe care tu nici nu le banuiesti.
Am vorbit despre secatuirea rezervelor energetice (cat si cum sa ai grija de copilul alteia ca sa te simti epuizat ca o lehuza). Luand in considerare strict stilul meu, eu am grija de copil nu fiindca dau seama in fata altuia, ci fiindca asa imi dicteaza constiinta sa ma port cu el. Te asigur ca si daca sunt ai mei nu am o atitudine de genul "ia mai da-i incolo, ca nu tre sa dau seama nimanui de ceea ce fac cu ei", ci ma responsabilizez la maxim. Poate de asta mi se si pare atat de greu. E adevarat, daca esti angajatul cuiva absurd pt a sta cu copiii lui e un plus de stres in relatia cu omul respectiv, dar asta e altceva decat relatia cu copiii in sine.
DeleteNu am trait fenomenul adoptiei,intr-adevar. Am folosit sintagma "raportare psihologica" ca sa desemnez complexitatea si legaturilor emotionale care exista intre mama si copilul nascut de ea. E ceva unic, greu de transpus in cuvinte, care te patrunde pana la modificarea biochimiei corporale. Nu pot sa iti vin cu studii dar nu cred ca se pot simula intocmai prin atasamentul care apare (incontestabil, dealtfel) fata de un copil adoptat. Nu spun ca e usor sa preiei si sa cresti un copil adoptat, cu toata istoria fiintei lui. Spun ca e alt tip de raportare, asta si in functie de varsta la care l-ai luat. Daca esti atenta la nuante si ai ca termen de comparatie un copil nascut si hranit din tine vei intelege ceea ce zic. Departe de mine gandul de a ofensa jertfa cuiva in materie de adoptie. Dimpotriva, consider ca a creste proprii copii e o datorie, ceva firesc, pe cand a lua in inima ta un prunc strain e o virtute de care nu e oricine capabil.
DeleteDomnul sa ne intareasca pe toti!
N-am experienta nasterii, din pacate ... Iar tu nu o ai pe cea a adoptiei.
DeleteNu pot sa compar si nu pot face vreo afirmatie.
Dar pot sa spun ca dupa slujba de adoptie n-a mai fost un simplu atasament fata de copilul nostru. Dupa acel moment l-am simtit altfel, al meu cu totul, ceva s-a schimbat si nu pot sa descriu. Aproape nu-mi vine sa cred ca nu l-am nascut eu, acesta e sentimentul profund pe care-l am acum. "De astazi fiul meu esti tu, eu astazi te-am nascut".
Sunt oameni care au copiii lor si au si copii adoptati. Cineva afirma: "Am patru copii: doi nascuti, doi adoptati. Am uitat care sunt cei adoptati".
N-am avut vreo virtute aparte, doar am devenit mama pe o alta cale.
Eu stau acasa cu unul singur si mi se pare foarte greu! Dar adevarul e ca mi se pare si mai greu sa mergi la servici si apoi acasa sa le faci pe toate. Slava Domnului, sotul meu ma ajuta foarte mult. Eu sunt si mai slaba emotional vorbind, ma coplesesc repede toate, si copilasul e si foarte incapatanat si plin de sine...Fara ajutorul sotului si intelegerea lui as fi clacat de mult...
ReplyDeleteAm gasit un blog care trateaza anumite aspecte ale relatiei dintre o femeie si un barbat. Blogul este urmatorul: ursula-sandner.com
ReplyDeleteCunoasteti acest blog? Are o relevanta pentru crestini? Ina
Nu, nu il cunosc. Citeste si tu si compara cu surse crestine.
ReplyDeleteMie imi zici. La noi la biserica doar noi si familia unuia dintre preoti are 4 copii. Sotului meu care are barba si duce copii la impartasit mai au un pic femeile din Biserica si ii fac statuie la intrare :))) ca sa nu mai zic de unele rude care au auzit ca doar el face baie la copii mici. Mai rar asa barbat :)) Eu nu stiu cand se va schimba aceasta mentalitate daca se va schimba vreodata.
ReplyDelete