Despre "mitul"...

... ascultarii copiilor de parinti as spune ca este nevoie de o mare intelepciune si traire duhovniceasca pentru a sti cat si unde sa intervii in cursul firesc al vietii copilului ca sa nu ranesti, sa nu strici ceva in fiinta lui fragila.

Nu trebuie pornit cu acrivie la configurat viata altuia dupa calapod crestin daca nu esti sigur ca lucrezi fara patima la aceasta, daca nu simti ca esti manat doar de dorinta de a il vedea ancorat in Viata. Mai bine nu te bagi, decat sa faci reglaje de finete cu barosul.

Nu intru in detalii, dar am trait momente in care mi-am zis si "ce bine ca nu m-a ascultat" si "o, de nu m-ar fi ascultat!", chiar daca din principiu sunt o sustinatoare vehementa a ascultarii. Asa se intampla cand "orb pe orb" calauzeste. Parintii nu sunt dumnezeii copiilor. Hristos lucreaza si prin ei, dar si pe multe alte nestiute cai. De aceea rugaciunea este esentiala.