... o fi normal ca un copil sa pastreze pentru a-si manifesta afectiunea in interactiunea cu mama lui sau ca rutina inainte de culcare gesturi stereotipe formate din perioada alaptarii? Cine ar trebui sa initieze stoparea acestui tip de comportament, mama sau copilul?
Inca nu am avut timp sa caut pe net despre asta si nici nu am citit pana acum ceva sugestiv. Daca aveti la indemana vreun link despre asa ceva as fi interesata sa citesc o opinie bazata pe statistici.
Ma gandesc insa ca daca insasi intarcarea ar trebui sa fie dictata de copil, sa astept ca el sa simta ca a trecut intr-o etapa in care se poate desprinde fizic/emotional de san, probabil si ticurile astea trebuie lasate pana cand copilul constientizeaza ca ii sunt de prisos.
Mie imi e greu sa suport aceste reminiscente pruncesti nu numai fiindca sunt incomode ci si pentru ca sunt iesite din tiparele (cu care mintea mea e obisnuita) de exprimare a atasamentului matern la un copil de varsta scolara.
Subscribe to:
Post Comments (Atom)
In opinia mea, ar trebui asteptat cu calm si rabdare momentul in care copilul se va putea rupe el singur, in mod natural, de acest gest. Poate inlocuit treptat, cu tact si delicatete, cu un alt gest care sa ii aduca confort, de genul mangaiatului pe frunte, joaca cu manutele sau piciorusele lui inainte de culcare, etc.
ReplyDeleteDar despre ticurile verbale si motorii la un copil de 5 ani ce parere aveti? V-ati lovit vreodata de asa ceva? Si daca da, cat timp au durat si care a fost atitudinea dumneavoastra (le-ati ignorat pana au disparut, ati atentionat copilul, in ideea de a-l face sa le constientizeze si sa le stopeze, ati mers la un specialist logoped, eventual) ?
Nu prea am avut de-a face cu ticuri, in afara de al doilea copil care schimbase suptul degetului pe roaderea unghiilor. La varsta mica le-as ignora, apoi, cand copilul devine mai cooperant as incerca sa ii reamintesc cu blandete, dar nu excesiv, sa se opreasca.
ReplyDeleteLogoped si/sau psiholog nu am abordat. De multe ori ticurile au drept cauza o neliniste/nemultumire/neimplinire afectiva a copilului care trebuie corect identificate. Mai multa atentie, timp investit in relatia cu el, asigurarea unui mediu familial armonios, rezolvarea conflictelor la gradi, gasirea unor preocupari captivante care sa il implice fizic si verbal, redusa la maxim sederea in fata micului ecran. Dc mai am idei iti mai zic.
ReplyDeleteAveti dreptate si voi incerca sa lucrez cu copilul la toate aceste capitole. Apreciez orice sugestie si orice sfat este bine venit.
ReplyDeleteDepinde de caracterul mamei. Cu cat mama e mai instabila dpdv emoțional, cu atât va transmite aceleași trăsături copilului. Sigur, atunci când sunt mulți frați este normal ca cel puțin unul dintre ei să se simtă neglijat și să ceară atenția prin gesturi de genul celor descrise de dvs. Fiecare vorbește alt limbaj al iubirii și de aceea mama nu intelege comportamentul copilului și invers, exagerand fiecare în stilul său, însă pot ajunge la un numitor comun... Citiți, pentru lămurire "Cele cinci limbaje de iubire ale copilului" de Gary Chapman& Ross Campbell, au o viziune compatibilă cu ortodoxia.
ReplyDeleteEu cred, si am citit la majoritatea celor care se ocupa cu psihologia copilului, ca alaptarea e o relatie intre 2 oameni. Care se sfarseste atunci cand unul din cei doi nu o mai doreste. Am alaptat 1 an si 4 luni, cu oarecare probleme. L-am intarcat pentru ca devenise un stres atat de mare pt mine, un disconfort fizic si emotional. Noaptea sugea din ora in ora, nu mai suportam sa ma atinga, etc. Decat sa il alaptez cu nervi, mai bine il tin in brate si il mangai. A urmat apoi o perioada care inca nu s-a sfarsit, de stat cu mana in san, etc. L-am descurajat, i-am luat mainile, i-am explicat ca ma deranjeaza. Nu mi se pare firesc si nu consider ca un copil are o nevoie reala de a manipula sanii mamei, nici in timpul alaptarii, nici dupa. E o obisnuinta, la fel ca multe altele, care poate fi schimbata. Alaptarea e una, frecatul sanilor cu mana e alta, chit ca pruncul e mic.
ReplyDeleteTe inteleg, apare un moment in care nu mai poti.
DeleteLa o prima citire grabita eu am inteles ca gesturile la care va referiti au legatura cu sanul. Aici eu am o sensibilitate poate aparte, de aceea am fost poate mai brutala in exprimare (si traire). Despre gesturile pe care le pomeniti, suvita, mangaiat, etc, sunt absolut convinsa ca vor disparea. Dar la fel ca la intarcat, cred ca daca mama incepe sa isi puna problema ca poate nu mai e necesar/firesc, poate e momentul sa spuna ea stop...
DeleteGrati, si eu tot ceva legat de jocul cu sanii mamei am inteles si m-am aricit numai la gand. N am trait experienta alaptatului si a copiilor, insa am perioade cand nu suport nici o bluza care se atinge de piept, trebuie sa pun sutien sau bustiera ca sa scap de senzatie...d-apai sa stiu ca vrea un copil sa se joaca in zona aia, care e foarte sensibila...
DeleteCăutați pe google "brestfeeding beyond babyhood" dacă la atașarea la sân vă referiți prin "gesturi stereotipe formate din perioada alăptării", iar dacă nu, poate exemplificați aceste gesturi...
ReplyDeleteCeva de genul: rotitul unei suvite de par a mamei, ciupit de brate, Elena de exemplu ma mangaia pe sprancene, Gheorghita are ce are cu o alunita de pe mana mea stanga, altii cu cruciulita de la gat, altii cu un colt de batic. La astea ma refer, nu la butonatul sanului contralateral, ar fi mult prea solicitant pt mine sa accept asta de la atatia copii pana la varsta marisoara.
ReplyDeleteAm citit de doua ori si abia in comentariu m-am lamurit despre ce gesturi e vorba. Eu i-am intarcat brusc, in jur de 2 ani, pur si simplu nu am mai dormit cu ei noaptea. Noi nu am avut astfel de gesturi, seara acum avem imbratisare,pupat pe frunte sau mana, cam atat. Mai mult nu stiu...
ReplyDeleteȘi în cazul meu după ințărcare toți se cereau, numai înainte de culcare, iubiți prin apropiere fizică, astfel ca ei să aibă acces cu mâna la piept pentru mângâiere, fără dezgolire. A trecut pe la 3 ani când au început să doarmă singuri din proprie inițiativă și ne-am rezumat la rugăciunea de seară împreună și apoi pupicul de "noapte bună!". Nu cred că un preșcolar mare sau un școlar mic nu ar avea capacitate de înțelegere dacă i s-ar explica frumos că pe mama o irită gesturile lui de bebeluș și că ar fi timpul să le înlocuiască cu altceva corespunzător vârstei.
ReplyDeleteAndreea
O, ba exista. Am vorbit zilele trecute cu bunica unei fete de cls 5. Stiu de altii care si-au supt degetul/ leganat pana in clasa a opta (nu retardati, ci oameni care in prezent sunt adulti respectabili, preot, profesoara, asistenta).
ReplyDeleteUltimii mei copii ma innebunesc cu ticurile astea, nu inteleg cu explicatii blande, ma invinuiesc ca ii resping.
Ticurile sunt miscari repetitite in general simple (dar pot fi si complexe), in grupe limitate de muschi (clipit, ridicat din umeri, miscari ale capului) sau vocale (tusit, deresul vocii) relativ frecvente si autolimitate la prescolar si la scolarul mic (in special la baieti), date de o componenta genetica si o imaturitate a creierului. Se accentueaza la oboseala, stress si dispar in somn. Dispar spontan in majoritatea cazurilor, cel mai bine este sa le ignorati. Daca deranjeaza copilul prin durata, intensitate si frecventa, cel mai bine este sa cereti ajutor de la un psiholog in prima faza si apoi de la un psihiatru de copii. Chiar si cele cronice dispar spre 13 ani.
ReplyDeleteSuptul degetului, rosul unghiilor sunt manifestari ale nervozitatii, devenite uneori proaste obiceiuri, iar copiii au nevoie sa fie ajutati sa renunte la ele, pana la urma in diada parinte-copil, parintele este cel care stie mai bine si conduce corabia, altfel se scufunda. Si nu, nu-i firesc ca la cls a 8a sa mai suga degetul! Elena
Multumesc pentru raspunsul legat de ticuri.
Delete