Cand ma gandesc...

...la mine in perioada copilariei sau adolescentei, parca ma raportez la o straina. Nu ma regasesc deloc, absolut deloc in ceea ce eram atunci. Si totusi ceea ce sunt astazi s-ar parea ca e cladit pe acea temelie putreda... Sa fie nesimtirea duhovniceasca aceea care ma impiedica sa simt ca atitudinea de atunci imi apartine? Sa fie procesul curatitor si vindecator al spovedaniei? Sa fie Hristos care innoieste firea noastra cea cazuta? Toate trei probabil.

Nu ma inteleg destul de bine in sentimentele astea si m-ar interesa sa stiu care este masura corecta in care trebuie sa ma ingrijorez si sa ma preocupe sa corectez eu derapajele (da, toti trec prin asta, chiar daca noua, parintilor bisericosi, nu ne place) adolescentilor in dotare.

De la sfantul Teofan Zavoratul am retinut ca e ff important sa iesi curat din adolescenta, ca sa nu fii un adult infirm duhovniceste. De la sf Ioan Gura de Aur mi-a ramas ideea minutiozitatii si strictetii pe care o propunea in formarea omului din copil. Foarte greu de lucrat in stilul acesta cazon in zilele noastre, cand copiii pleaca mult de fragezi in lume si tentatiile sunt foarte agresive, abundente si usor, foarte usor accesibile.

In incercarea mea de a tine cat de cat haturile in perioada adolescentei alor mei m-am simtit si ma simt adesea depasita in puterile mele omenesti. Stiu ca nu trebuie sa intind arcul prea tare, dar in acelasi timp nu trebuie sa cobor stacheta foarte jos atunci cand vad un potential duhovnicesc in copii. Mi se pare greu sa intuiesc punctul acesta de echilibru. Foarte mult timp imi ia sa ma gandesc la felul in care sa ii abordez, cum sa le vorbesc ca sa ma inteleaga, fiindca scopul meu principal nu este sa raman eu la carma, ci sa preia ei in mod corect controlul asupra propriei persoane.

O prietena imi cita dintr-o carte de psihologie "parintele trebuie sa fie un timp cortexul copilului". Da, dar pana cand? Trebuie sa iti pregatesti momentul cand sa predai stafeta, caci nu poti proteja copilul la nesfarsit. Treptat, prin deasa si indelunga sfatuire, trebuie pregatita o mentalitate sanatoasa. Intre timp ii sporesti gradul de independenta si asisti la felul in care a inteles sa isi foloseasca libertatea. Informatii despre bine si rau, despre ce se face si ce nu se face au destule. De la o varsta (nu la toti aceeasi) trebuie sa munceasca si singuri, sa se convinga din experienta, sa intre in contact nemijlocit cu Dumnezeu.

E dureros sa fii martorul caderilor propriului copil, dar incurajator sa vezi ca totusi se ridica. Pana acum am inteles ca nu trebuie sa ma panichez de pacatele copiilor, dar nici sa ma descurajez in sfatuire. Am trait impreuna cu cativa dintre ei si  felul in care au depasit anumite etape de tulburare si am vazut si lucrarea lui Dumnezeu asupra lor prin diverse conjuncturi pe care le-a trimis in viata lor.

Am citit undeva ca exagerarile unui adolescent sunt de fapt doar experimente de gandire, o calibrare necesara a unei identitati in devenire, ca trebuie sa stii sa identifici fanteziile de moment si sa te abtii de la a predica excesiv pe marginea lor (oricum vor trece de la sine) si ca atunci cand il auzi vorbind tampenii nu trebuie sa cazi in capcana de a crede ca e chiar tampit😄. Aducandu-mi aminte de iesirile si mentalitatea mea de altadata cred ca sunt o exemplificare sugestiva pt acest paragraf.

Abia astept sa ii vad mari, sa povestim si sa ne amuzam impreuna de micile lor crize de adolescenti.