Nu mai plânge

          Văd adesea părinţi care le interzic copiilor lor să plângă, sub o formă sau alta. Un copil cade şi începe să plângă. Mama îl ia în braţe şi-i spune cu blândeţe: "Haide, nu mai plânge!". Altul şi-a pierdut jucăria. I se spune: "Nu mai plânge atât! Lasă că-ţi iau alta!". Alt copil este certat pentru vreo oarecare prostioară: "Nu mai plânge, că eşti vinovat!". Am văzut oameni care nu suportă plânsul , le deranjează pur şi simplu urechile "Ana, fă-l să tacă imediat!". Exemplele pot continua(cea mai enervantă replică mi se pare "Ce ruşine să plângi! Ce bărbat eşti tu? Numai fetele plâng!").
        De ce ne considerăm guvernatorii stărilor emoţionale ale altora? E clar de ce vrem să-i vedem că nu mai plâng. Vrem să-i vedem fericiţi, plânsul copilului mişcă anumite coarde extrem de sensibile ale sufletului părintelui, dar este corect faţă de copil să-l readucem la tăcere în mod forţat? De ce să obţinem în mod artificial imaginea bucuriei, a liniştii sufleteşti pe chipul lui? Aţi încercat vreodată să vă inhibaţi lacrimile? Se simte un nod în gât extraordinar de supărător, simptom ce îl au şi majoritatea bolnavilor de tiroidă. Am citit într-un articol că lacrimile la supărare au o funcţie excretorie, eliminând substanţe nocive pentru organism. Deci plânsul este sănătos, reprezintă o descărcare de tensiune nervoasă.
        Copiilor cred că le este de ajuns o îmbrăţişare caldă, o mângâiere şi câteva cuvinte care să arate compasiune. Toate acestea îi vor face să se oprească mai repede din plâns, în nici un caz replicile de genul "Dacă nu taci, îţi dau eu ca să ai de ce plânge!"