Lacăt la gură

photo © Darren Hester
for openphoto.net

           Eu am fost prima care a introdus ţipetele în atmosfera casei noastre , soţul meu este foarte calm.Am hotărât că tot eu trebuie să restabilesc liniştea până nu este prea târziu .Deja bumerangul mâniei mele se întoarce asupra mea  prin felul în care copiii mei se poartă unul cu altul când au neînţelegeri :ţipă şi se jignesc .
            Azi am avut o mică victorie în acest sens: fata mea cea mare îl ţinea pe frăţiorul ei  9 luni şi, din neatenţie, l-a lovit cu capul de colţul unui sertar deschis în care ea căuta ceva.Am reuşit să-mi înăbuş tendinţa obişnuită de a ridica tonul la ea. Oricum, şi ei îi părea rău şi îi era frică la vederea rănii sângerânde.Aceste două sentimente sunt suficiente pentru a o face mai vigilentă altă dată.O palmă de la mine ar fi fost ca şi cum aş fi pedepsit o greşeală de 2 ori. Asta nu se face!
         Îmi aduc aminte de momentul când acelaşi sugar,pe atunci de aproape 3 luni, mi-a căzut din pat, un pat dublu unde mai avea şi perne puse ca pavăză.Nu m-am gândit că tocmai când se trezeşte din somn face progresul de a merge în genunchi şi în cap, nu mai făcuse asta până atunci.Ce-ar fi fost să ţipe şi soţul meu la mine,ba să mă şi bată? Cred că destul mă culpabilizam eu.
         Cu blândeţea (care,de altfel, nu mă caracterizează),cu muuulte explicaţii despre consecinţele neatenţiei în mişcări, cu încercarea de a cultiva compasiunea pentru durerile (fie ele şi fizice) altuia reuşesc să reduc accidentele "de circulaţie" ale copiilor mai mult decât cu urletele.