Oamenii viseaza sa faca lucruri marete. Chiar si cei din biserica urmaresc sa participe la actiuni de mare amploare, actiuni care sa le asigure o anumita imagine publica. Viziteaza cu grupul spitale, colinda la azile, construiesc biserici, organizaza pelerinaje, se implica in propovaduirea prin mass-media. Toate aceste lucrari sunt bune foarte, dar in ele se afla capcana slavei desarte, iar fara o lucrare interioara sustinuta ele nu valoreaza mare lucru.
Ma gandesc ca setea asta neimplinita de a realiza ceva grandios este una dintre ispitele mamelor cu multi copii (ma refer la cele care isi asuma si sarcina de a-i creste personal). A repeta la nesfarsit aceleasi treburi casnice pare una dintre cele mai lumesti indeletniciri si rareori aduce satisfactie, fiindca indata ce totul este pus la punct copiii au grija sa strice din nou puzzle-ul ordinii din casa.
Sigur ca dezordinea si mizeria ne deranjeaza. E firesc sa fie asa, dar este de asemenea firesc sa ne ostenim pentru mentinerea unei ambiante agreabile cultivandu-ne in acelasi timp o stare de spirit armonioasa. Copiii nu se vor putea simti acceptati si iubiti, daca ne vad ingretosandu-ne sau ingreunandu-ne de modul in care ei isi pot duce deocamdata existenta (de exemplu dand ochii peste cap cand vine vorba sa le schimbam scutecul). Daca noi, mamele, vom lucra cartind, copiii nu vor putea sa ne ajute vreodata cu draga inima (doar grimasele noastre transmit mesajul ca facem cea mai nesuferita munca).
Totul poate fi convertit duhovniceste prin stradania noastra de a lua cu bucurie totul de la capat. Un gand care ar putea ajuta ar fi acela ca am putea face o analogie a coditiei femeii, tot curatand si restabilind ordinea in micul ei univers, cu lucrarea Mantutorului, care ne spala de mizeriile noastre la fiecare spovedanie si ne restaureaza interior la fiecare impartasire. O face din iubire, iara si iara... pana in ultima clipa...
De fapt maretia misiunii materne sta ascunsa in aceasta paruta monotonie a rutinei zilnice. Caminul este intr-un fel, amvonul nostru ca mame, iar copiii invata mai mult din cum traim noi decat din ceea ce ii sfatuim. Daca nu reusim sa ne pastram pacea in conditiile ideplinirii acestor sarcini repetitive, mesajul nostru despre credinta in Dumnezeul pacii va fi estompat.
Ma gandesc ca setea asta neimplinita de a realiza ceva grandios este una dintre ispitele mamelor cu multi copii (ma refer la cele care isi asuma si sarcina de a-i creste personal). A repeta la nesfarsit aceleasi treburi casnice pare una dintre cele mai lumesti indeletniciri si rareori aduce satisfactie, fiindca indata ce totul este pus la punct copiii au grija sa strice din nou puzzle-ul ordinii din casa.
Sigur ca dezordinea si mizeria ne deranjeaza. E firesc sa fie asa, dar este de asemenea firesc sa ne ostenim pentru mentinerea unei ambiante agreabile cultivandu-ne in acelasi timp o stare de spirit armonioasa. Copiii nu se vor putea simti acceptati si iubiti, daca ne vad ingretosandu-ne sau ingreunandu-ne de modul in care ei isi pot duce deocamdata existenta (de exemplu dand ochii peste cap cand vine vorba sa le schimbam scutecul). Daca noi, mamele, vom lucra cartind, copiii nu vor putea sa ne ajute vreodata cu draga inima (doar grimasele noastre transmit mesajul ca facem cea mai nesuferita munca).
Totul poate fi convertit duhovniceste prin stradania noastra de a lua cu bucurie totul de la capat. Un gand care ar putea ajuta ar fi acela ca am putea face o analogie a coditiei femeii, tot curatand si restabilind ordinea in micul ei univers, cu lucrarea Mantutorului, care ne spala de mizeriile noastre la fiecare spovedanie si ne restaureaza interior la fiecare impartasire. O face din iubire, iara si iara... pana in ultima clipa...
De fapt maretia misiunii materne sta ascunsa in aceasta paruta monotonie a rutinei zilnice. Caminul este intr-un fel, amvonul nostru ca mame, iar copiii invata mai mult din cum traim noi decat din ceea ce ii sfatuim. Daca nu reusim sa ne pastram pacea in conditiile ideplinirii acestor sarcini repetitive, mesajul nostru despre credinta in Dumnezeul pacii va fi estompat.
Asa este, de cele mai multe ori treburile casnice sunt privite ca o corvoada iar copiii nu sunt invatati cum sa se implice in aceste treburi pentru ca nu le ies perfect aceste sarcini, si mamele de multe ori fac ele totul apoi obosesc si cartesc, se razvratesc si trag concluzia ca a sta acasa este ceva nedemn, rusinos. Multe mame care au bani isi angajeaza menajere insa cu timpul copiii pierd foarte mult pentru ca nu sunt invatati sa se descurce singuri si este foarte scump sa ai permanent platit un om sa faca curat sau mancare. La un moment dat fiecare femeie, casnica sau cu serviciu sau cariera se confrunta cu propria casa, cel putin la pensie cand tot acasa ajungem.
ReplyDelete