Ţipete

           Vă recomand o postare despre introspecţia şi hotărârile unei mămici "ţipăcioase"de a renunţa la acest obicei dăunător. Şi eu am această problemă.Cred că, în ceea ce mă priveşte,repet clişee comportamentale ale părinţilor mei (ciudat este că am preluat mai degrabă modelul patern).Sunt sigură că doar persoanele foarte relaxate psihic şi financiar nu strigă niciodată.Cât despre despătimire...nu o putem lua în calcul în cazul unei mămici de 20-30 de ani. Din lipsă de educaţie în domeniul "mothering"ului (mămicit,mămicăreală :-)).am lăsat lucrurile să curga de la sine. Autoanaliza şi autocontrolul le-am introdus mai târziu în relaţia cu copiii.Mai bine mai târziu decât niciodată!Dacă se întâmplă să îmi ies din fire nu mă sfiesc să îmi cer iertare la copii.Nu promovez imaginea mamei infailibile,copiii nu trebuie să mă asculte pentru că eu sunt doamna "Ştie-tot"ci pentru că Dumnezeu i-a rânduit să fie copiii mei.Mă rog în fiecare seară ca rănile duhovniceşti produse de comportamentul meu inadecvat să fie vindecate de Cel Atotputernic şi,bineînţeles,pun început bun blândeţei.
           Deseori ţip la copii din diverse motive,nu neapărat legate de mânie.De exemplu strig când îmi e greu să mă deplasez dintr-o cameră într-alta ca să le spun ceva, când e nevoie să le acopăr gălăgia ca să îi anunţ ceva,când mă sperie iminenţa unui acident într-un joc periculos,când mă compostează bebe cu dinţişorii,când laptele dă în foc.Casa cu mulţi copii e plină de zarvă,oricât ne-am strădui noi ,mamele.

     "Prietenele imi spun la telefon: -Ce e gălăgia asta la tine acasă? dar eu răspund: -Ce gălăgie? Nici nu o observ."

    Priviţi o mamă răbdătoare (cu 19 copii) şi ascultaţi o voce blândă.Poate se comportă aşa doar pentru că este filmată?Mi-ar place să cred că nu!