... cateva mituri despre femeia casnica:
*sta toata ziua sechestrata in casa. Da de unde! Desi petrece intr-adevar mai mult timp in universul domestic, o casnica are mai mult timp pentru iesiri propriu-zise decat o femeie cu job. Cea din urma iese din casa, dar nu are libertate sa se miste decat acolo unde ii dicteaza serviciul, deci nu are privilegiul unor iesiri deconectante de calitate, ci doar de o fuga de acasa.
*munceste ca un sclav pe plantatie. In primul rand daca te ocupi sustinut de casa, nu se face dezastrul acela la care se refera sustinatorii acestui mit. In al doilea rand, si femeile angajate trec cat de cat prin aceleasi procedee de întreținere a propriei gospodarii (mai superficial, poate, dar o fac) in caz ca nu platesc pe cineva sa se ocupe In al treilea rand, sa nu uitam ca traim in epoca automatizarii si a solutiilor inteligente pentru inlocuit corvoadele casnice de alta data, deci munca nu mai este coplesitoare ca pe vremea bunicilor.
*casnica este o femeie plafonata. Daca nu cumva este in depresie, o casnica are toate conditiile sa se dezvolte in ce directie isi doreste: isi poate cultiva mintea in ce arie a stiintelor sau artelor este interesata, se poate ocupa mai profund de suflet prin citire si rugaciune decat cineva impartit la serviciu, se poate ocupa linistita de hobby-urile ei invatand meșteșuguri de care altminteri nu ar fi avut timp. Nu subestimati niciodata o casnica cu acces la internet si dorinta de a evolua ca fiinta umana pe toate planurile: mai dezinformate sunt cele ocupate cu serviciul 😊
Nu vreau sa deranjez sau sa jugnesc pe nimeni cu aceasta postare, ci sa echilibrez putin balanta dispretului care planeaza asupra femeilor care se dedica exclusiv familiei.
Thursday, June 25, 2020
Wednesday, June 24, 2020
Indiferent...
... cat esti de sarac, poti sa pastrezi o atitudine nobila in ceea ce priveste chestiunea banilor si invers, poti fi bogat fara sa fii educat cum sa te raportezi "cu stil" la subiectul bani (sa nu fii nici badaran, nici dispretuitor, nici penibil prin felul in care iti afisezi "valoarea").
Mai ales un crestin ar trebui sa fie autentic detasat de cele materiale si cand spun asta nu ma refer la a se lipsi intentionat de bunastarea la care poate avea acces, ci la a avea eleganta de a nu se lipi de iubirea de arginti.
Ideal ar fi ca prezenta sau absenta unui cont consistent sa nu modifice mentalitatea crestinului si nici perceptia lui despre ceilalti sau raportarea la semeni (fie cu aroganta, fie cu invidie). Chiar daca ai ceva, parafrazand evanghelia, sa fii ca si cand nu ai avea, sa multumesti lui Dumnezeu din ingaduinta caruia primesti totul si parte din castigul tau sa daruiesti spre slava Lui unui om mai putin avut decat tine.
Daca, dimpotriva, esti foarte sarac, pune inaintea lui Dumnezeu problemele tale, nu carti si nu te plange in dreapta si in stanga, ci pastreaza o atitudine demna ne-recurgand la compromisuri, ci indreptandu-ti viata si staruind in rugaciune. Oricat de necajit esti, poti gasi imprejur pe cineva mai "lovit de soarta" decat tine si, cugetand la el, saracia ta iti va parea usor de purtat.
In general este de prost gust sa iscodesti starea materiala a cuiva prin intrebari directe sau evaluandu-i cu ochi critic achizitiile, dar si sa dai detalii gratuite despre cat castigi.
La fel de neinspirat este sa faci publice datoriile pe care le ai de achitat, mai ales daca nu sunt din categoria facturilor, ci sunt imprumuturi. Cel mai intelept este sa iti gestionezi resursele astfel incat sa nu ajungi niciodata sa te incurci in datorii carora nu poti sa le faci fata. Imprumuturile repetate si neonorate la timp sunt o nota proasta pentru oricine si indica o neoranduiala si o lipsa de chibzuinta in administrarea banilor. In general, finantele sunt un domeniu oarecum intim si cea mai eleganta atitudine este discretia maxima, exceptie facand cei pe care ii simti foarte, foarte apropiati.
Un aspect important, mai ales pentru cei carora li se pare ca nu au destul, ar fi acela ca dpv duhovnicesc generozitatea nu tine de venitul unei persoane (vezi cei doi bani ai vaduvei) si nu reprezinta numai o modalitate de a ajuta pe cei mai saraci. Ea este o forma de expresie a bunatatii inimii prin iubirea concreta de aproapele. In ultima instanta, putem considera ca ea nu se refera numai la bani, ci la orice ai de oferit/impartit pentru a aduce bucurie semenilor.
Mai ales un crestin ar trebui sa fie autentic detasat de cele materiale si cand spun asta nu ma refer la a se lipsi intentionat de bunastarea la care poate avea acces, ci la a avea eleganta de a nu se lipi de iubirea de arginti.
Ideal ar fi ca prezenta sau absenta unui cont consistent sa nu modifice mentalitatea crestinului si nici perceptia lui despre ceilalti sau raportarea la semeni (fie cu aroganta, fie cu invidie). Chiar daca ai ceva, parafrazand evanghelia, sa fii ca si cand nu ai avea, sa multumesti lui Dumnezeu din ingaduinta caruia primesti totul si parte din castigul tau sa daruiesti spre slava Lui unui om mai putin avut decat tine.
Daca, dimpotriva, esti foarte sarac, pune inaintea lui Dumnezeu problemele tale, nu carti si nu te plange in dreapta si in stanga, ci pastreaza o atitudine demna ne-recurgand la compromisuri, ci indreptandu-ti viata si staruind in rugaciune. Oricat de necajit esti, poti gasi imprejur pe cineva mai "lovit de soarta" decat tine si, cugetand la el, saracia ta iti va parea usor de purtat.
In general este de prost gust sa iscodesti starea materiala a cuiva prin intrebari directe sau evaluandu-i cu ochi critic achizitiile, dar si sa dai detalii gratuite despre cat castigi.
La fel de neinspirat este sa faci publice datoriile pe care le ai de achitat, mai ales daca nu sunt din categoria facturilor, ci sunt imprumuturi. Cel mai intelept este sa iti gestionezi resursele astfel incat sa nu ajungi niciodata sa te incurci in datorii carora nu poti sa le faci fata. Imprumuturile repetate si neonorate la timp sunt o nota proasta pentru oricine si indica o neoranduiala si o lipsa de chibzuinta in administrarea banilor. In general, finantele sunt un domeniu oarecum intim si cea mai eleganta atitudine este discretia maxima, exceptie facand cei pe care ii simti foarte, foarte apropiati.
Un aspect important, mai ales pentru cei carora li se pare ca nu au destul, ar fi acela ca dpv duhovnicesc generozitatea nu tine de venitul unei persoane (vezi cei doi bani ai vaduvei) si nu reprezinta numai o modalitate de a ajuta pe cei mai saraci. Ea este o forma de expresie a bunatatii inimii prin iubirea concreta de aproapele. In ultima instanta, putem considera ca ea nu se refera numai la bani, ci la orice ai de oferit/impartit pentru a aduce bucurie semenilor.
Tuesday, June 23, 2020
Sa povestim...
...cate ceva despre mitul frustrarii la femeile casnice, despre care cred ca este de multe ori o idee indusa de cei care generalizeaza in mod eronat o parere subiectiva pe care si-au facut-o despre ce simte o casnica, despre cum sta ea inchisa toata ziua oftand si visand sa evadeze candva din temnita propriei case si sa isi valorifice potentialul in perspectiva financiara urcand pe scara claselor sociale o treapta mai sus.
Desigur, exista in lume si tipul femeii care sta acasa fiindca este nevoita, constransa de lipsa posibilitatilor materiale sau pentru ca i se impune acest mod de viata. In acest caz este de la sine inteles ca tot ce face devine o corvoada si este implicit o sursa de suferinta pentru sarmana femeie. Cine opteaza insa pentru a ramane acasa langa copii, renuntand benevol la alte variante care par atractive financiar sau sunt in trendul social, are alte obiective si nu experimenteaza frustrarile comune pe care se spune ca le au casnicele.
Viziunea asupra unei vieti de succes este o chestiune subiectiva. Nu pe toti ne bucura aceleasi lucruri: visele tale pot fi cosmarul meu. Imaginea succesului se configureaza diferit in functie de personalitatea, varsta si aspiratiile fiecarui om. Intr-un fel arata succesul (ca perceptie interioara) pentru o vedeta si in cu totul alt fel pentru un monah. Veti intelege deci ca exista femei care simt ca ar trai o viata de succes acasa, inconjurate de cei dragi, slujindu-le din iubire si facand din caminul lor o oaza de odihna sufleteasca pentru ei. Exista femei bucuroase de posibilitatea de a se ocupa mai atent de formarea caracterului copiilor lor, de a le urmari mai indeaproape evolutia si de a ii ajuta punctat si particularizat in materie de dezvoltare personala.
Mai ales femeile din biserica au o usurinta in a se detasa de asteptarile societatii, fiindca spiritualitatea este eliberatoare de tot felul de sabloane. Relativa retragere din viata sociala zgomotoasa si o conditie economica mai modesta nu reprezinta o catastrofa pentru o femeie crestina. Dimpotriva, in linistea casei poate lua mai usor aminte la sine si isi poate cultiva mai usor virtutile.
Sentimentul autentic de implinire personala nu depinde de frecventarea unui job, nici de suma castigata lunar si nici de aprecierea altor oameni. El este o asezare interioara venita mai ales dintr-un echilibru psihic, din intelegerea profunda a vietii, din deschiderea ochilor mintii spre a vedea nenumaratele binecuvantari care ne inconjoara si din curatia constiintei in fata lui Dumnezeu. Nimic din ceea ce realizeaza cineva nu rezista fara darul Lui, iar aceste daruri nu le primim fiindca meritam ceva, ci pentru simplul fapt ca El este bun cu noi Stiind ca stradania omului este in esenta desarta, nu ne putem hrani permanent satisfactia din ceea ce se intampla la serviciu. Fundamentul starii de implinire este unul duhovnicesc, altminteri viata pamanteasca este un sir lung de neimpliniri întrerupt de vanitati penibile pentru victorii trecatoare.
Dupa mine, ai mai multe sanse sa fii bucuroasa si multumita acasa, in spatiul guvernat de tine si printre oamenii pe care ii iubesti cel mai mult. Poate doar patima slavei desarte sa te chinuie cerandu-ti sa fii "atestata" de ideologia feminista a anturajului si apreciata ca femeie puternica de catre gura lumii. Ar mai fi si iubirea de arginti care se ascunde ca un sarpe in spatele unor nevoi inchipuite si unor standarde economice ridicate nejustificat din snobism.
In concluzie gandirea stereotipa conform careia toate casnicele sunt niste plictisite lipsite de inegalabilele satisfactii oferite de alternativa unei cariere este total gresita.
Desigur, exista in lume si tipul femeii care sta acasa fiindca este nevoita, constransa de lipsa posibilitatilor materiale sau pentru ca i se impune acest mod de viata. In acest caz este de la sine inteles ca tot ce face devine o corvoada si este implicit o sursa de suferinta pentru sarmana femeie. Cine opteaza insa pentru a ramane acasa langa copii, renuntand benevol la alte variante care par atractive financiar sau sunt in trendul social, are alte obiective si nu experimenteaza frustrarile comune pe care se spune ca le au casnicele.
Viziunea asupra unei vieti de succes este o chestiune subiectiva. Nu pe toti ne bucura aceleasi lucruri: visele tale pot fi cosmarul meu. Imaginea succesului se configureaza diferit in functie de personalitatea, varsta si aspiratiile fiecarui om. Intr-un fel arata succesul (ca perceptie interioara) pentru o vedeta si in cu totul alt fel pentru un monah. Veti intelege deci ca exista femei care simt ca ar trai o viata de succes acasa, inconjurate de cei dragi, slujindu-le din iubire si facand din caminul lor o oaza de odihna sufleteasca pentru ei. Exista femei bucuroase de posibilitatea de a se ocupa mai atent de formarea caracterului copiilor lor, de a le urmari mai indeaproape evolutia si de a ii ajuta punctat si particularizat in materie de dezvoltare personala.
Mai ales femeile din biserica au o usurinta in a se detasa de asteptarile societatii, fiindca spiritualitatea este eliberatoare de tot felul de sabloane. Relativa retragere din viata sociala zgomotoasa si o conditie economica mai modesta nu reprezinta o catastrofa pentru o femeie crestina. Dimpotriva, in linistea casei poate lua mai usor aminte la sine si isi poate cultiva mai usor virtutile.
Sentimentul autentic de implinire personala nu depinde de frecventarea unui job, nici de suma castigata lunar si nici de aprecierea altor oameni. El este o asezare interioara venita mai ales dintr-un echilibru psihic, din intelegerea profunda a vietii, din deschiderea ochilor mintii spre a vedea nenumaratele binecuvantari care ne inconjoara si din curatia constiintei in fata lui Dumnezeu. Nimic din ceea ce realizeaza cineva nu rezista fara darul Lui, iar aceste daruri nu le primim fiindca meritam ceva, ci pentru simplul fapt ca El este bun cu noi Stiind ca stradania omului este in esenta desarta, nu ne putem hrani permanent satisfactia din ceea ce se intampla la serviciu. Fundamentul starii de implinire este unul duhovnicesc, altminteri viata pamanteasca este un sir lung de neimpliniri întrerupt de vanitati penibile pentru victorii trecatoare.
Dupa mine, ai mai multe sanse sa fii bucuroasa si multumita acasa, in spatiul guvernat de tine si printre oamenii pe care ii iubesti cel mai mult. Poate doar patima slavei desarte sa te chinuie cerandu-ti sa fii "atestata" de ideologia feminista a anturajului si apreciata ca femeie puternica de catre gura lumii. Ar mai fi si iubirea de arginti care se ascunde ca un sarpe in spatele unor nevoi inchipuite si unor standarde economice ridicate nejustificat din snobism.
In concluzie gandirea stereotipa conform careia toate casnicele sunt niste plictisite lipsite de inegalabilele satisfactii oferite de alternativa unei cariere este total gresita.
Monday, June 22, 2020
Cuvantul...
...casnica a devenit jenant in societatea noastra, fiind inteles aproape ca sinonim pentru "lenesa" sau" incapabila".
Ceea ce traiesc eu, stand acasa pentru familia mea este o viata extrem de solicitanta si foarte colorata ca spectru al provocarilor. Daca este sa te implici serios in tot ceea ce tine de ingrijirea casei si copiilor munca este coplesitoare si chiar imposibil de realizat impecabil fara ajutoare. Sunt convinsa ca o casnica harnica nu munceste mai putin decat o femeie cu seriviciu, fiindca si pentru una si pentru alta ziua are tot 24 de ore. Totul tine de constiinciozitatea fiecareia, de energia si implicarea ei si de motivatia intrinseca de a munci, diferenta facandu-o locul unde isi desfasoara activitatea.
In familiile numeroase, doamnele care au serviciu obisnuiesc sa delege pe altcineva pentru treburile casnice, in vreme ce acelea care petrec mai mult timp acasa pot sa se ocupe cu mai multa meticulozitate de toate. E logic sa fie asa: daca esti plecat cateva ore dintr-o casa cu multi copii nu iti mai ramane decat o mica parte din zi pentru ceea ce este de facut ca toate sa mearga bine. Nu vreau sa intru in detalii si sa nuantez ca si in calitate de casnica este nevoie de numeroase calitati si de multiple inteligente pentru a fi un manager si in acelasi timp un lucrator performant. Vizitati cateva case cu multi copii si veti intelege instant la ce ma refer.
Faptul ca o femeie este stigmatizata pentru simplul motiv ca doreste sa isi dedice eforturile personale familiei si caminului mi se pare unul dintre cei mai puternici factori antisociali.
Faptul ca statul nu valorizeaza economic si nu rasplateste financiar corespunzator o mama care se ocupa personal de copii este o problema a sistemului si nu o rusine pentru femeia respectiva, mai ales ca in prezent este bine-cunoscuta influenta benefica pe termen lung a atasamentului matern (care nu poate fi substituit total prin alta legatura emotionala) si influenta indelebila a persoanelor pe langa care creste copilul (deci nu e de dorit ca o mama intelectuala sa isi lase copilul cu bone semianalfabete si nici o mama crestina sa il lase sub indrumarea unei femei necredincioase).
Inteleg ca viata este grea, ca oamenii sunt siliti sa ia decizii calcandu-si pe inima si ca la orice principiu enuntat exista exceptii si cazuri particulare a caror solutionare este total neconventionala. Nu incerc sa transform populatia feminina intr-o armata de casnice, ci doar sa deschid o alta perspectiva asupra misiunii lor.
Avand in vedere presiunea sociala si economica, as spune ca, dimpotriva, o casnica motivata duhovniceste este o femeie curajoasa si demna, care isi asuma dispretul de sorginte feminista si demonstreaza live ca pe lumea asta sunt lucruri mai importante decat banii sau realizarile materiale. Acest adevar deranjeaza insa pe multi...
Ceea ce traiesc eu, stand acasa pentru familia mea este o viata extrem de solicitanta si foarte colorata ca spectru al provocarilor. Daca este sa te implici serios in tot ceea ce tine de ingrijirea casei si copiilor munca este coplesitoare si chiar imposibil de realizat impecabil fara ajutoare. Sunt convinsa ca o casnica harnica nu munceste mai putin decat o femeie cu seriviciu, fiindca si pentru una si pentru alta ziua are tot 24 de ore. Totul tine de constiinciozitatea fiecareia, de energia si implicarea ei si de motivatia intrinseca de a munci, diferenta facandu-o locul unde isi desfasoara activitatea.
In familiile numeroase, doamnele care au serviciu obisnuiesc sa delege pe altcineva pentru treburile casnice, in vreme ce acelea care petrec mai mult timp acasa pot sa se ocupe cu mai multa meticulozitate de toate. E logic sa fie asa: daca esti plecat cateva ore dintr-o casa cu multi copii nu iti mai ramane decat o mica parte din zi pentru ceea ce este de facut ca toate sa mearga bine. Nu vreau sa intru in detalii si sa nuantez ca si in calitate de casnica este nevoie de numeroase calitati si de multiple inteligente pentru a fi un manager si in acelasi timp un lucrator performant. Vizitati cateva case cu multi copii si veti intelege instant la ce ma refer.
Faptul ca o femeie este stigmatizata pentru simplul motiv ca doreste sa isi dedice eforturile personale familiei si caminului mi se pare unul dintre cei mai puternici factori antisociali.
Faptul ca statul nu valorizeaza economic si nu rasplateste financiar corespunzator o mama care se ocupa personal de copii este o problema a sistemului si nu o rusine pentru femeia respectiva, mai ales ca in prezent este bine-cunoscuta influenta benefica pe termen lung a atasamentului matern (care nu poate fi substituit total prin alta legatura emotionala) si influenta indelebila a persoanelor pe langa care creste copilul (deci nu e de dorit ca o mama intelectuala sa isi lase copilul cu bone semianalfabete si nici o mama crestina sa il lase sub indrumarea unei femei necredincioase).
Inteleg ca viata este grea, ca oamenii sunt siliti sa ia decizii calcandu-si pe inima si ca la orice principiu enuntat exista exceptii si cazuri particulare a caror solutionare este total neconventionala. Nu incerc sa transform populatia feminina intr-o armata de casnice, ci doar sa deschid o alta perspectiva asupra misiunii lor.
Avand in vedere presiunea sociala si economica, as spune ca, dimpotriva, o casnica motivata duhovniceste este o femeie curajoasa si demna, care isi asuma dispretul de sorginte feminista si demonstreaza live ca pe lumea asta sunt lucruri mai importante decat banii sau realizarile materiale. Acest adevar deranjeaza insa pe multi...
Sunday, June 21, 2020
La o privire...
... superficiala biserica noastra pare destul de restrictiva. Spun "pare" fiindca toate interdictiile ascund in ele de fapt binecuvantari si sunt construite pe principiul "alege viata, ca sa traiesti".
Un mic truc pentru a prezenta copiilor partea arida a credintei este acela de a formula in loc de "nu avem voie" expresii de genul "noi nu facem asta". Ajuta mult la sublinierea faptului ca in fond nu facem decat sa respingem mizeriile morale si sa ne perfectionam interior. Anuleaza tenta frustranta a interdictiei, fructul oprit nu mai apare ca ceva apetisant, ci este data in vileag putreziciunea lui. Mai mult, crestinul (ca reprezentare creata de noi copilului) este automat plasat in pozitia suverana a omului care alege binele in mod deliberat. Copilul trebuie sa perceapa ca un om care nu este robit de patimi, un om puternic, liber, independent si intelept ar proceda evanghelic in mod natural, fiindca acela este binele.
Mare grija deci cum expunem si cum traim in direct credinta in fata copiilor nostri: cu mentalitate de sclavi ai pacatului sau de prieteni de cinste ai Imparatului Hristos.
Un mic truc pentru a prezenta copiilor partea arida a credintei este acela de a formula in loc de "nu avem voie" expresii de genul "noi nu facem asta". Ajuta mult la sublinierea faptului ca in fond nu facem decat sa respingem mizeriile morale si sa ne perfectionam interior. Anuleaza tenta frustranta a interdictiei, fructul oprit nu mai apare ca ceva apetisant, ci este data in vileag putreziciunea lui. Mai mult, crestinul (ca reprezentare creata de noi copilului) este automat plasat in pozitia suverana a omului care alege binele in mod deliberat. Copilul trebuie sa perceapa ca un om care nu este robit de patimi, un om puternic, liber, independent si intelept ar proceda evanghelic in mod natural, fiindca acela este binele.
Mare grija deci cum expunem si cum traim in direct credinta in fata copiilor nostri: cu mentalitate de sclavi ai pacatului sau de prieteni de cinste ai Imparatului Hristos.
Am observat...
...copii de parinti aspri/exigenti cum cresc ca fiinte sensibile, atente, cu mult bun simt, cu o smerenie naturala si cu o inclinare fireasca spre vietuirea in ascultare.
Am vazut si copii cu parinti permisivi (chiar si dintre oamenii duhovnicesti) fie din neatentie, fie dintr-o delicatete dusa la extrem, care evolueaza ca tineri obraznici, tupeisti, rebeli fara discernamant si chiar nesimtiti in cel mai propriu inteles al cuvantului.
Stiu ca nu numai atitudinea parintilor este singurul factor modelator al caracterului copiilor, dar intrevad totusi o relatie de cauzalitate in fenomenul descris mai sus.
O posibila explicatie este aceea ca limitele decente si regulile rezonabile impuse unui copil sunt cel mai viu mod de a ii transmite nemijlocit ca in jurul lui exista diverse entitati care merita sa fie respectate si la care este bine sa ia aminte, sa le trateze cu atentie si consideratie pentru a nu le rani sau distruge.
O buna parte a educatiei consta in a face copilul sa constientizeze ca nu graviteaza singur in univers si ca nu ii este permis orice, criteriul ultim fiind enuntat atat de simplu in evanghelie:
Am vazut si copii cu parinti permisivi (chiar si dintre oamenii duhovnicesti) fie din neatentie, fie dintr-o delicatete dusa la extrem, care evolueaza ca tineri obraznici, tupeisti, rebeli fara discernamant si chiar nesimtiti in cel mai propriu inteles al cuvantului.
Stiu ca nu numai atitudinea parintilor este singurul factor modelator al caracterului copiilor, dar intrevad totusi o relatie de cauzalitate in fenomenul descris mai sus.
O posibila explicatie este aceea ca limitele decente si regulile rezonabile impuse unui copil sunt cel mai viu mod de a ii transmite nemijlocit ca in jurul lui exista diverse entitati care merita sa fie respectate si la care este bine sa ia aminte, sa le trateze cu atentie si consideratie pentru a nu le rani sau distruge.
O buna parte a educatiei consta in a face copilul sa constientizeze ca nu graviteaza singur in univers si ca nu ii este permis orice, criteriul ultim fiind enuntat atat de simplu in evanghelie:
Subscribe to:
Posts (Atom)
