...copilul nu isi dezvolta plamanii.
Era totusi un gand psihoterapeutic pentru bietele mame de altadata. Viata era foarte grea comparativ cu ce experimentam noi astazi: saracie, mizerie, munca fizica grea, copii multi, barbat, animale, toate treceau prin mana femeii. Plansul copilului te innebuneste, dar ele nu isi permiteau sa innebuneasca sau sa cada in depresie. Ca sa reziste in conditiile date le trebuia sa "umble" putin la perceptie, sa vireze putin spre optimism. De aici si confectionarea acestei ipoteze de puericultura de sant. Atat cat nu cadeau in nepasare fata de nevoile copilului, le prindea bine ca atunci cand nu aveau incotro si audiau zbierete neostoite, prin acest gand linistitor sa ramana "zen", cum zic smecherele contemporane, vedeale-as acu' 100 de ani in casa de pamant cu 10 plozi dupa ele😊 (asta e binecuvantare, nu altceva)
Subscribe to:
Post Comments (Atom)
Ehee, ia să vă enumăr eu câteva "antidepresive" ale bietelor mame de altădată (o parte trăite în copilărie alături de bunicuțe, altele extrase din spusele bunicilor și străbunicelor): 1.mergeau zilnic pe jos minimum 5-6 Km, de cele mai multe ori desculțe (masaj maică la picioare), 2. Se culcau și se trezeau devreme, 3. Aveau un sistem de relaționare bine pus la punct: în același sat cumnate, frați, toate neamurile, etc., se ajutau, făceau clacă...4. mâncau de prin grădină, 5. luau suficientă vit D3 de la soare, 6. nu le bântuia dorul de ducă sau de carieră pt că nu se inventase..... și ar mai o groază de sperietori anti depresii. Daaaa, copchilașul urla suficient cât să dea de știre de vreo năpastă ceva, nu mai mult. El se afla în imediata apropiere a locului de muncă al întregului neam sau sat, într-o bocceluță la umbră, la câmp...
ReplyDeleteAaaa, și am uitat să spun: cât frig am adunat eu în oase până la 25 de ani în pribegia mea la sute de kilometri depărtare de casă, prin cămine, trenuri, facultăți, etc. .. Străbunica, draga de ea, umbla iernile fără pantaloni și altele, a trăit 100 de ani. Eu fițoasa și moderna de mine pe la 25 de de ani m-am pomenit cu poliartrită reumatoidă... Mulți spun: bunicile și străbunicile noastre nășteau mulți prunci...
ReplyDeleteDa, e cel mai greu de indurat, un copil care urla cu orele... Dar pe timpul acela, cine locuia la țară, ii lăsau pe prunci și se ocupau de ograda.... Parca nu se mai simțea presiunea și neliniștea asa...
ReplyDeleteSărbători cu liniște, tihnă și bucurie!
Multumesc, la fel!
DeleteMulțumim ptr binecuvantarile trimise..:)!Cred ca si smecherele contemporane au provocările lor.Am avut si eu parte de curând de o replică în.acelasi duh venita de la un duhovnic renumit,însărcinată fiind cu al.treilea copil si sotul spunandu-i ca ne cautam o femeie cu care sa mai ma ajut (soțul munceste mult,nu avem bunici disponibili):Da ce?sa se întărească în credința!Mama a avut 7 copii si aveau atunci si cate 15....si spalau de mana...etc.Eu nu cred ca-i mai.usor acum.decat atunci.......si pana la urma suntem diferiți psihologic,ce unul poate duce usor.....ptr unul e greu.Cred ca si dumneavoastra v-ati plâns destul pe bloc de oboseala extremă pe care o simțiți.Sărbători cu bine!
ReplyDeleteDa. Ma plang si ma simt obosita. Sigur ca au si smecherele contemporane provocarile lor, dar par foarte nemiloase si categorice prin standardele de parenting pe care le propun. Nu ma refer la cineva anume, ci e o impresie generala dupa lecturi pe net cu si despre copii
DeleteEu nu mai citesc de mult grupuri de maici,sunt tot felul de extremiste acolo.Ca si remarca-eu am primit acest sfat:""Lasa-i sa planga ca asa se invata sa doarma singuri,sa-ti fie si tie mai usor""sau ''lasa-i sa planga ca fac plamani''de la femei care au trait in comunism (in jur de 60 de ani)si care aveau 1-2 copii.Nici vorba de casa de pamant si 10 plozi.
DeleteEu cred ca pe vremuri era mult mai greu, dar nu exista alternativa clacarii, a depresiei. Bunica paterna a avut 4 copii si locuiau in casa 8 insi (bunicii mei, copiii si socrii bunicii). Mamaia lucra si la fabrica de ulei si avea grija de toti 8, de la mancare pana la spalat hainele (la mana). Tata povesteste ca o ajuta foarte mult in bucatarie in special (acum tata gateste parte in parte cu mama vitrega in casa, ba chiar muuuult mai gustos), iar dupa ce s au ridicat si surorile lui (intre tata si surori sunt 7 si 8 ani diferenta), ele faceau la fel de multa treaba (curat, mancare, calcat haine etc.). Tata zice de mamaia ca a fost o eroina, ca facea atatea... Eu ii zic ca de asta a si murit inainte sa faca 50 de ani, de epuizare, nu de eroism...
ReplyDeleteDupă părerea mea, ai cele mai realiste comentarii.
DeletePai cred ca eroismul tocmai asta inseamna - sa te sacrifici pe tine insuti/insati pentru ceilalti 😊
DeleteOm, sacrificiul tine de... om :). Generatia noastra (eu s in 84 nascuta) e mai putin inclinata spre sacrificiu...Mamaia mea chiar era o persoana inimoasa... eu nu s de acord ca a murit de epuizare pt.ca am "ratat" sansa de a o avea ca bunica... as fi vrut sa ma bucur si eu de iubirea si grija ei, mi as fi dorit sa mi prind bunicii toti, sa invat din intelepciunea lor, dar au murit cu totii prea devreme, cu exceptia bunicii materne care traieste si acum, dar acolo a fost o alta relatie... mai distanta.
DeleteMa gandesc ca, copiii erau vazuti ca forta de munca, nu era viziunea asta romantata de implinire a menirii de femeie, implinire prin copii, idealizare a progeniturilor...de asta nici nu prea se statea la discutii cand venea vorba de ajutat in casa, in curte sau la camp... Reversul acestei vieti f dure e generatia lui "lasa mama/tata ca fac eu"... Tot tata povestea ca de la 14 ani tatal lui l a trimis la munca (povestesc mult din amintirile tatalui meu, cu mama am avut timp prea putin sa vbim), apoi cand ne a avut pe noi, ne a corcolit mult, sa nu gustam gustul amar al muncii... insa i am reprosat, cand am intrat in campul muncii si eu, dupa ani de stat pe la scoli, ca as fi vrut sa fi infruntat mai de mica/tanara experienta unui serviciu (care nu e usoara din prima).
ReplyDeleteAcum 50 de ani viata sociala, duhovnicească, era alta. Suntem psihologic războiti si nu trebuie sa le judecăm pe smecherele contemporane, nici sa vedem in deznădejde după ce le citim. Telul omului e mântuirea. Dacă pt mine e implinitor sa spăl la mana, bine, daca e implinitor sa ma ajute o femeie si eu sa le citesc copiilor sau sa ma duc la o slujba, iar bine. Asta e frumusețea ortod ortodoxiei,lipsa tiparelor si faptul ca cere curatie,nejudecare,credinta,nădejde,dragoste
DeleteFiecare face ce poate pentru a supravietui si a trai intr un oarece echilibru. Eu una nu judec deciziile de viata ale nimanui, decat daca mi sunt prezentate ca adevaruri ultime si pe care musai ar trebui sa le urmez si eu ca sa fiu "normala". Fiecare face ce si cat poate. Despre mamicie nu stiu nimic, desi am fost implicata direct in cresterea a doi copii. Cand voi fi si eu mama, voi alege mereu binele copiilor, al sotului, al familiei. Decat sa ajung la epuizare si depresie, daca mi as permite, as angaja pe cineva sa ma ajute, sau as apela la lapte praf sau la toate lucrurile astea demonizate. Exista un curent de zen si hippioţism si printre credincioase, nu doar la "mamikile" din grupurile de Facebook.
DeleteIntru totul de acord 💜
DeleteSi mie mi se pare huzur acum...dar la cât de tare ne-am blocat im confort, liniste, necredinta si iubire de sine se prea poate ca suferinta/ nemulțumirea pe care o simte acum o mama cu 1 ...5 copii sa fie mai mare ca a celor ce au trăit acum ceva ani, bunicele si străbunicile noastre.
ReplyDelete