Ce-o fi...

...cu dorinta universala a femeilor de a isi vedea sotii trecand prin durerile sarcinii, nasterii si alaptarii, desi Dumnezeu nu a randuit aceasta? Cert e ca toate se simt neintelese, desi nu stiu cat de rezonabile sunt aspiratiile lor vis a vis de empatia masculina.

Sa fie pur si simplu o nevoie acuta de compasiune pe care rareori o simt alinata de ei? O modalitate prin care ele isi imagineaza ca ar putea obtine mai multa mila fata de ele in perioadele dificile ale vietii de femeie? O forma de rezolvare in imaginativ a durerii pe care o simt din abuzurile lor fizice sau comportamentale?

Sau sa fie strict o imaturitate duhovniceasca? O ascunsa iubire de sine sau, mai grav, o dorinta apriga de razbunare pe ei, ca impreuna initiatori ai intregului proces in care doar ele simt ca sufera?

Stiti...

...pildele din paterice despre cat valoreaza postul de mancare al fiecaruia in functie de rezistenta fizica cu care e inzestrat: avva posteste negru de cateva saptamani si ingerul il duce si ii arata un altul care se tavaleste pe jos abia dupa doua zile de astfel de post si ii da de inteles ca nevointele lor sunt echivalente.

As translata ideea in lumea mamicarelilor 😊 si m-as incumeta sa afirm ca jertfa de a purta sarcina, a alapta si a creste pruncii a unei mame cu un trup firav, bolnavicios, nu se compara cu aceea a unei femei puternice care nu simte suferinta in trup. Bineinteles, greutatile asociate pe care le rabda fiecare (sot dificil, probleme financiare, prigoana din partea altora, cezariene, sarcini toxice, alti copii bolnavi) sunt tot atatea pricini de cununi ceresti. De aceea trei copii ai unei mame se prea poate sa fie cat sapte ai alteia si cei sapte pot fi pentru mama lor o cruce mai grea decat alti doisprezece pentru mama lor.

Numarul de copii e o chestiune relativa si superficiala. Intregul context al evaluarii omului este accesibil doar lui Dumnezeu.

Atitudinea...

...pe care o are femeia fata de partener e in mare parte dictata de felul in care acesta se poarta in general cu ea. Se poate compara cu o oglinda care reflecta cum a resimtit ea de-a lungul timpului comportamentul lui.

Daca e taioasa si rece, fara indoiala ai ranit-o intr-un fel sau altul cu neajunsurile/ neputintele tale. Nu exista femeie, oricat de dificila, sa raspunda cu imbufnare la afectiune si atentie constanta. Daca nu iti place ceea ce vezi in oglinda, ia seama ca este doar o reflexie a gesturilor si actiunilor tale involuntare poate.

Nu este doar un raspuns al momentului ci si a ceea ce ai cladit in timp in inima ei. Mai concret, daca o neglijezi sau o critici de regula, nu te astepta ca imediat cum te schimbi sa si observi la ea mai multa caldura in atitudine. Fii consecvent si vei vedea o evolutie pozitiva.

Nu discut aici cat de capricioasa sau neduhovniceasca este femeia, fiindca se presupune ca ai ales-o de buna voie si nesilit de nimeni, dupa ce ai cunoscut-o mai intai.

La noi...

...la biserica vin de vreun an doi copii deosebiti, care iubesc sfintele slujbe: un baietel de zece ani care vine neadus si netrimis de nimeni in fiecare zi si o fetita de trei ani care trage de mama ei sa vina cu ea, fiindca nu stie sa ajunga singura. Nu stiu ce va fi cu ei mai tarziu, dar mi se pare ca sunt suflete alese care, cu o mai mare acuitate a simtirii harului decat majoritatea.

Ieri...

...mi s-au cristalizat niste trairi pe care nu le adusesem inca la nivel de gand pana acum. Este vorba de faptul ca daca te rogi in mod repetat impreuna cu cineva, incepi sa te simti legat de persoana respectiva, se infiripeaza un fel de prietenie chiar daca nu ati stat niciodata de vorba fata catre fata.


De ceva vreme (dinainte de postul Pastelui) merg aproape zilnic la parohie pentru paraclisul Maicii Domnului. La inceput ma simteam straina fata de oamenii din biserica. Cu timpul mi-au devenit dragi fara sa socializez efectiv cu ei (mai mult decat un salut sau maxim doua-trei vorbe nu schimbam).

Ieri daduse peste mine un val de dragoste 😊 de imi venea sa le imbratisez pe toate babutele care ieseau din biserica. Mi se parea foarte limpede expresia "sora/frate de credinta" si ma bucuram de ei ca de niste mici luminatori in intunericul necredintei care stapaneste inca majoritar comunitatea pe care o pastoreste parintele meu.

de ieri

din curtea bisericii

nostalgica dupa
 o plimbare cu caruta

Inteleg ca rugaciunea impreuna intareste mult coeziunea unui grup/familie/cuplu. Cred ca nu sunt inselata cand spun acestea.

Imi spune...

...gandul ca bucuriile lumesti nepacatoase ne sunt ingaduite noua, oamenilor din lume pentru a magaia suferintele pe care le incercam, durerile pe care le purtam in trup si sfasierea multor griji care ne apasa. Sunt greutati specifice vietii mireanului, straine de vietuirea monahala, caracterizata prin insingurare si indepartare de lumea cea desarta.

Omul cu familie isi leaga sufletul de alti oameni intr-un mod care monahului adevarat nu ii este propriu. Care maica sufera vreodata atat de adanc ca o femeie tradata, ca o mama care isi vede pruncul rapus de vreo boala? Care calugar duce grija treburilor manastirii avand atata zbatere ca un tata pentru copiii sai?

Monahii isi aleg un drum mai neted si sunt mai liberi de poveri, dar li se si cer standarde mai ridicate de vietuire pentru a trece in imparatia cerurilor.

Mirenii au alte reguli de joc 😊 O muzica frumoasa, o mancare buna, un peisaj frumos, o carte captivanta, o discutie cu prietenii, o tinuta eleganta sau practicarea unui sport de care sa te bucuri cand si cand amelioreaza asprimea vietii de familie duse corect. Bineinteles, cine tinteste mai sus si se nevoieste mai mult, plata mai mare va lua. Asta nu inseamna ca aceia care se indulcesc de cele ingaduite ca sa mai compenseze din amaraciunea vietii sunt descalificati din cursa mantuirii.

(pr. Paisie Aghioritul)

Si eu m-am oblojit cand si cand cu muzica atunci cand ma simteam coplesita de intristare si deznadejde si nu ma puteam aduna sa ma rog. E un instrument puternic de manipulare afectiva si l-am folosit in mod deliberat ca sa ma comut efectiv in alta stare interioara, fiindca ma bantuiau in interior sentimente distructive.

Cum de ne-a adus...

...Dumnezeu pe mine si pe sotul meu la lumina credintei? Amandoi provenim din familii de atei comunisti in care numele Domnului era pomenit mult mai rar decat numele vrajmasului, si chiar si asa o parte din sintagmele care contineau cuvantul Dumnezeu sau Hristos erau injuraturi.

Amandoi am avut cate un bunic mai credincios in viata caruia am deschis ochii si pe o alta prezenta decat ceea ce tine de materie. Nu erau insa foarte apropiati de biserica. Bunica se ruga seara, ma lua cu ea la cimitir sa se roage pentru cei adormiti ai ei, iar tataie al lui ii povestea istorioare din viata Mantuitorului. In casele lor am vazut icoane, la noi acasa, nu. Asta a fost in copilaria mica, dupa care nu ne-a mai interesat subiectul pana la adolescenta, cand a inceput a ne framanta "nelinistea cea buna".

Se prea poate ca Dumnezeu  sa fi facut mila cu noi si cu neamul nostru pentru oarecare fapte bune ale inaintasilor nostri: strabunicii mei au ctitorit biserica din sat, iar bunicul lui a acoperit greseala unor prieteni si a preferat sa faca doar el inchisoare (sapte ani, pe vremea comunistilor) decat sa ii toarne pe ei, ca sa nu sufere si familiile acelora.