...auzim predici si cuvinte de folos despre jertfa preotesei. Simt nevoia sa lamuresc un detaliu important, ca sa nu mai aiba nimeni nici greturi, nici inchipuiri legate de acest subiect.
Jertfa este un act liber-consimtit. Dumnezeu pretuieste intr-atat vointa omului incat nici in lucrarea mantuirii nu forteaza lucrurile si nu exclude decizia propriei creaturi. Prin urmare jertfa preotesei este benevola (chiar daca e in mod paradoxal o taiere a voii), este o rabdare cu bucurie si intelegere dincolo de stramtorarile trupesti, este atat de minunata incat as asemana-o cu o mucenicie, cu o taiere a madularelor (caci in familie mai mult decat oriunde suntem madulare unii altora) de dragul lucrarii apostolice de raspandire a Cuvantului si a Iubirii.
In caz contrar putem vorbi despre un fenomen urat: chinuirea preotesei, silirea ei, neglijarea ei, batjocorirea ei, exploatarea ei de catre preot pentru parohie. Preoteasa carteste si se scarbeste fiindca toate marile "realizari" ale sotului le percepe ca fiind in detrimentul familiei, toate faptele lui ii miros a "corban" si nu are pace nici in casa, nici in inima.
Fara indoiala, preotul trebuie sa isi randuiasca exemplar casa. Cheia succesului este buna intelegere, pregatirea amandurora inainte de casatorie (cand oamenii trebuie sa isi comunice onest atat asteptarile cat si limitele) punerea situatiilor dificile inaintea lui Hristos si primirea ascultarii de intelepciunea insuflata a duhovnicului.
Subscribe to:
Post Comments (Atom)
Sincer, analizând la rece, mie mi se pare că nu am trăit nicio jertfă de sine ca soție de preot, în cei 10 ani petrecuți așa. Am trecut prin multe încercări, unele foarte grele, altele mai ușoare, dar le consider întâmplări firești. Eu văd jertfa ca pe ceva măreț, ce ține de sfințenie, departe de viața mea de zi cu zi. Încercând să îmi imaginez ipostaza de persoană jertfitoare realizez că nu ține deloc de mine însămi, întotdeauna Dumnezeu ne ține pe braţe și El Se jertfește prin noi, iar noi uităm durerile repede, ca și cum nici nu le-am fi suferit.
ReplyDelete"ceva măreț, ce ține de sfințenie" și foarte aproape de viața de zi cu zi a multor preotese e și să nască mulți copii (câți îi dă Dumnezeu), să renunțe la jobul pt care s-a pregătit, să locuiască într-un sătuc, într-o casă sărăcăcioasă, să crească copiii mai mult singură...etc.
DeleteMie nu mi se pare măreț, ci firesc. Am 6 copii, i-am primit pe toți cu bucurie, locuiesc într-un sătuc sărac și răsfirat de la munte, soțul meu trebuie să îngrijească de 3 biserici din 3 sătuce și alergăm mereu de la una la alta; am crescut copiii mai mult singură, ba am și făcut homeschooling o perioadă bună din viața lor, din cauza depărtării de școală. Dar repet, nu o văd ca pe ceva măreț ce ține de sfințenie, ci ca pe ceva firesc ce primesc cu bucurie și cu asumare. Cred că a ne încadra în categoria celor care se văd asemenea mucenicilor sau a celor ce nu consideră că fac ceva ieșit din comun ține mai mult de dispoziția interioară și de ideile/așteptările cu care au pornit în această viață (de soție a preotului) :-)
DeleteImi aduceti aminte de pildele din pateric cu cel care postea de multa vreme si cel care se chinuia de doua zile zvarcolindu-se de greutatea postului. Li se socoteau egale nevointele. Aceeasi situatie poate fi simtita de cineva ca fiind fireasca, in timp ce altul abia rezista incercarii. Da, depinde de idei si asteptari, dar depinde mult si de forta fizica si de stabilitatea echilibrului interior al fiecareia.
DeleteE mucenicie. Uneori e pustnicie.
ReplyDeleteSubscriu....
ReplyDelete