Rough

În vizită la bunicii de la ţară băiatul meu cel mare şi-a confecţionat o suliţă dintr-un băţ şi ar fi vrut să vâneze o găină... apoi a şterpelit un cuţit din casă şi a început să arunce la ţintă... Sunt ultimele două exemple care-mi vin în minte dintr-o suită de manifestări de acest gen, datorită cărora a fot etichetat drept violent. Chiar şi eu mă îngrijorez văzându-l că nu se îngreţoşează de mizerii, nămoale şi bălţi infecte, că rupe o pereche de încălţări pe lună şi una de pantaloni pe zi iar de când cu pantalonii scurţi apa oxigenată se consumă pe rănile lui mai ceva ca săpunul pe mâini, că-şi caută mereu un partener de trântă cu care să-şi măsoare puterile, că-şi doreşte o tarantulă a lui şamd.
Vorbesc de un copil care trăieşte într-o familie relativ armonioasă, care nu a privit nici măcar desene cu caracter agresiv şi care, mai ales, a fost împărtăşit regulat.
Tot am încercat să-l cizelez cicălindu-l şi obstrucţionându-l în pornirile lui agresive. Am stat şi m-am gândit la copilul meu şi din postura de avocat al apărării şi am ajuns la concluzia că toate astea sunt în fond instincte primitive masculine care, în copilărie măcar, n-ar trebui cenzurate, ca să nu se ajungă la probleme psihologice mai târziu.

De curând mi-am dat seama (cam târziu ce-i drept) că de fapt tot încerc să-l feminizez ca să-l apropii în timp de standardele bărbatului contemporan, specie de birou, care e dur doar în faţa soţiei, în mediul virtual pe forumuri sau, mai rău, la jocuri on-line. Acum câteva sute de ani toate aceste neajunsuri ar fi fost calităţi de oştean viteaz. Nu mai spun de succesul pe care l-ar fi avut într-o societate tribală de vânători :)
Ce e de făcut atunci când comportamentul copilului nu e conform cu societatea spilcuită în care trăim? Cred că timpul va atenua mult problema, iar până atunci, l-aş limita doar la a nu face rău altora.
En garde!