La coadă la har

Ne-am închinat şi noi la moaştele sfântului Calinic. A  fost o reântâlnire după 9 ani. Atunci am fost amândoi cu fetele la Cernica: am mers cu trenul, tramvaiul şi autobuzul până la mănăstire şi am avut parte de multă linişte în biserică (nu era mai nimeni) Aşa micuţe şi iubitoare de zburdălnicii cum erau, Iuli şi Maria s-au manifestat în mod deosebit la racla cu sfintele moaşte: o mângâiau şi o sărutau apoi îşi lipeau obrăjorii de ea şi n-ar mai fi vrut să plece. Chiar şi atunci când noi, părinţii, ne-am fi dus la masă, căci ne chemase un părinte la trapeză, ele nu s-ar fi dezlipit de acolo. Aşa ceva nu ni s-a mai întâmplat  decât la mormântul cuviosului Paisie aghioritul.
 De data asta am stat la coadă (cu excepţia mezinului care a avut prioritate) dotaţi cu umbrele de soare, cu sticle de apă, cu rezerve de ronţăit (mere feliate şi rondele de morov), ba char am cărat cu mine şi un scaun pliant mititel pe care a mai stat Eca. Măcar trupeşte ne-am nevoit puţin (ştiu pe cineva care pleca la sfânta Parascheva în pelerinaj şi simţea că se foloseşte mai mult dacă poartă o pereche de pantofi mai strâmţi)
Persoanele din faţa şi din spatele nostru stăteau la taifas aşa că degeaba le-am spus eu copiilor dinainte că ar fi bine să stăm liniştiţi rugându-ne în taină până ajungem la raclă. Nici eu n-am putut să mă dezmeticesc şi să mă adun, mai ales că tomai în dreptul nostru poliţiştii au avut două incidente: o femeie bolnavă psihic care se certa strigând în gura mare la un personaj imaginar şi un şarlatan care încerca să vândă celor care aşteptau să se închine nişte pliante (care oricum se ofereau gratis după ce treceam de raclă).
Lângă sfântul Calinic am stat prea puţin timp şi nu am putut cuprinde măreţia momentului la nivel conştient, dar sunt încredinţată că blagoslovenia lucrează.