Va doresc...

... sa folositi acest post ca mijloc de dibandire a sanatatii trupesti si sufletesti, de agonisire a harului si a bucuriei launtrice, de intarire a iubirii intre oameni si de aducere a pacii in casele voastre si in lumea intreaga. 

Mancarea simpla si putina linisteste puterile sufletesti si face mai stravezie ceata care domneste de obicei peste mintea noastra, a celor care nu practicam de regula nevointe. 

Si copiilor ar trebui sa li se aduca in prim plan dimensiunea mistica a postului, dincolo de fasole si cartofi, precum si insemnatatea combinarii lui cu alte lucrari curatitoare ale fiintei. 

Va imbratisez virtual si va las sa cugetati la un mesaj pe care l-am primit si eu de la o sora iubita in Hristos:

Ce soir...

... o jertfa saraca, gata de plecare cu tt la biserica pt liturghia din aceasta noapte:

Acest cosulet si felul in care am reusit sa pun toate in el (am cotrobait prin ce am avut la indemana, in graba, fara un gand temeinic la cei adormiti, intrerupandu-ma adesea in mod prozaic) ma duce cu gandul la  asezarea mea duhovniceasca precara. 

Iarta-ma, Elena! Tu stii ca te iubesc! 

Doua...

... dovezi clare ca esti pe o pista falsa: 

*sa te agiti pentru evenimente al caror curs nu il poti influenta  

*sa te amorsezi prematur pe baza unor predictii indoielnice.

De aceea zic: nu stiu ce-i pe la voi, dar in lumea mea nu e razboi. E liniste si soare si am plecat cu mic cu mare la cumparat de martisoare. 

Nu ma misca cu nimic traditia si simbolistica martisorului ca vector al iubirii si pretuirii unei femei.  Totusi, nu vreau sa se intristeze careva ca nu a primit martisorul cuvenit, asa ca imi fac datoria de mama de scolari. In plus, imi plac lucrurile mici si frumoase, asa ca nu ma deranjeaza sa port in piept o brosa draguta ca marker vestimentar al mult-asteptatei primaveri.

Multumesc lui Dumnezeu ca acum am cu ce sa iau martisoare la doamnele profesoare, caci au fost ani in care contributiile de 1 si 8 martie erau foarte greu de acoperit de veniturile noastre. Chiar si pentru copii erau momente dificile, fiindca veneau tot felul de oferte de cadouri surpriza (cani, magneti, ceasuri) pe care sa le faca mamei impreuna cu doamna, dar mai toate costau cam mult pentru noi. 

Cum procedam ca sa trecem peste aceste mici incercari? Pai alegeam cele mai ieftine variante cu putinta si de indata ce copilul respectiv arata putina maturitate in gandire ii explicam ca nu pretuiesc decat comportamentul lui frumos, ca iubirea nu rezida in obiecte si ca unii oameni folosesc aceste traditii ca sa mai castige si ei un ban, ceea ce nu este neaparat un lucru rau, doar ca noi nu putem sa ii ajutam pe moment. 

Incepe...

... postul. Nu stiu cand si cum, dar observ in jurul meu ca incet incet cei mai credibili apologeti ai posturilor, si mai ales ai posturilor mai aspre, au devenit vegetarienii. Preotii nu prea au priza la public cand cer oamenilor sa posteasca (fiindca in acceptiunea generala a maselor ei inca sunt doar sarlatani care pun altora reguli si restrictii pe care ei insisi nu le tin). 

Am si citit o postare care incepea frumos, cu o descriere a randuielii postului mare, apoi continua penibil cu o oferta de mentorare in post in care se preciza ca persoana in cauza a studiat si tinut legatura cu experti in post, dand exemplu nume de naturopati total straini de Biserica.

Undeva, pe parcursul istoriei s-a pierdut veriga de legatura cu marii asceti ai Bisericii si nu mai avem niciun postitor contemporan care sa ne indrume? 

Au si veganii meritul lor de a fi experimentat, studiat si consemnat tot felul de reactii somatice la diverse diete stricte si de a fi detaliat aspectul vindecator trupesc al postului  cu alimente cat mai neprocesate.

Postul duhovnicesc insa este altceva decat un regim disperat pe care il tine cineva de groaza mortii. El nu este o calatorie in cautarea sanatatii si vitalitatii trupesti. Se mai foloseste inca expresia de a "omori trupul", adica a ajunge la o slabire a lui astfel incat patimile sa nu mai fie lucratoare. Postul nevoitorilor presupune uneori o lipsa de grija (nepasare) fata de hrana trupului (centrand preocuparea pe paza inimii) , deloc asemanatoare cu bibileala cu suculete si smoothie-uri vegane. Prin unele carti chiar se mentioneaza ca unii calugari se imbolnaveau in urma nevointelor peste masura, ceea ce ne indica precis ca procesul de curatire prin postul duhovnicesc nu este sinonim cu acea curatire limfatica din terapiile naturiste.

Nu spun sa mancam numai eugenii de post ca sa nu mai purtam grija mancarii si sa ne despatimim, dar nici ocuparea mintii cu programul si aportul alimentar nu este de dorit pentru un post cu folos.

Cateva criterii cheie pentru un echilibru in aceasta privinta ar fi:

-macar 50% cruditati

-cat mai neprocesat industrial, cat mai simplu preparat 

-mananca ceea ce simti ca nu iti da somnolenta sau orice alt disconfort in timpul digestiei

-mananca mai multe categorii de alimente, dar nu exagera cu ideea de varietate (exista oameni care tin diete monofruct)

-nu te speria de eventuale fenomene neplacute care semnifica detoxifierea

-chiar daca nu ai aportul ideal, intr-o luna si jumatate de alimentație "mai altfel" nu iti poti crea carente deosebit de grave

-se spune ca in ultima instanta mancarea este "informatie" 

-mananca recunoscator pt ceea ce a creat Dumnezeu spre hrana ta

-cauta pacea si cheama-L pe Duhul Sfant in inima ta 

Deocamdata...

... gata cu febra si durerile.

Cum ma simteam eu asa, ca un caine batut, m-am gandit sa abordez un subiect care pe mine ma dezgusta: transformarea interactiunii cu duhovnicul (sau orice alt preot disponibil) intr-o consultatie medicala. Mai ales femeile, in cautare neconstientizata de atentie, au acest prost obicei de a se vaicari cu lux de amanunte, uneori dintre cele mai penibile. Sunt persoane care, din ignoranta si neobrazare, consuma astfel timpul pretios al duhovnicilor. 

Am avut in viata foarte multe momente în care am experimentat intens senzatii dintre cele mai neplăcute, insotite de stari psihice pe masura. Am considerat insa de bun simt sa nu sun niciodata vreun preot ca sa ii povestesc in ce fel ametesc, pe unde ma junghie, care picior imi ingheata si care ma furnica. Daca a fost o situatie extrema, am trimis mesaj pt rugaciune specificand ca sunt bolnava, in ideea de a fi pomenita la maslu. Atat. 

Cu preotul, in calitate de preot, se discuta chestiuni duhovnicesti si cred ca el este primul care trebuie sa educe credinciosii cum sa se raporteze la el. Daca el permite si se complace in postura de vraci, care stie cand sa te dai cu alifie, cand sa iei pastile si cand sa te ințepi, acest lucru spune ceva despre spiritualitatea lui.

Desigur, un preot poate purta in particular discuții cu caracter medical cu oricine, dar nimeni nu trebuie sa adauge acestor vorbe o valoare de adevar stiintific mai mare doar pentru ca sunt spuse de un preot, absolvent de teologie.

Nadajduind ca nu am fost inteleasa gresit si ca maretia preotiei va fi respectata cu sfiala de tot mai multi dintre laici, va las in compania amuzanta a doi actori a caror punere in scena imi pare ca aduce putin cu lucrurile de care tocmai am vorbit 😉

Nu stiu...

... care e cauza exacta, dar am reusit iar sa ma imbolnavesc. Ma simt usor slabita, am tahicardie, subfebrilitati in fiecare dupa-amiaza, o vaga inflamatie a amigdalelor, o usoara tuse seaca. Cel mai tare ma chinuie o otita externa (cu dureri de toate felurile, iradiate in toate direcțiile) careia de vreo 3 zile nu reusesc sa ii fac fata cu rivanol, apa oxigenata, picaturi Otis si niste creme naturiste bune in infectii ale pielii. 

Pe de o parte e neplacut si neproductiv sa fii bolnav. Pe de alta parte doar asa imi gasesc mai mult timp pentru dulcea vorbire cu sufletele indumnezeite si cu Facatorul meu. Ma bucur ca am ajutoare si cei mici nu sufera foarte mult din cauza inactivitatii mele. Slava Tie, Doamne, Celui ce ai facut toate! 

Tot...

... ma gandesc la alaptare, cum ca extrem de puține mame nu au lapte cu adevarat si am ajuns la concluzia ca cel mai elocvent exemplu sunt femeile care "nu au avut lapte" la primii copii, dupa care au reusit sa ii alapteze pe urmatorii. Este totusi vorba de aceeasi persoana, deci constelatia biochimica interioara este in mare aceeasi. Ce difera, totusi? Ce se intampla de fapt? 

Voi mentiona cateva elemente importante, dupa care va invit sa ma completati in sectiunea comentarii, impartasind experienta voastra, indiferent cand va randui Dumnezeu sa cititi aceste randuri.

*insistenta/perseverenta in a pune copilul regulat la san, indiferent daca ti se pare ca nu mai are nimic de supt. Conteaza mult sa ai si pe cineva care sa te incurajeze. 

*rabdare si nadejde (completare la primul punct 😉) fiindca la unele mame lactatia se instaleaza mai greu. Se poate merge o perioada pe alimentatie mixta, daca e cazul. 

*atentie: poti primi sfaturi anti-alaptare sau poti fi chiar descurajata sa mai hranesti copilul cu lapte de mama chiar de catre personalul medical (in maternitate / medicul de famile) 

*pozitionare corecta la san, ca sa previi ragadele (daca totuși apar, nu e motiv de intarcare definitiva, exista solutii) 

*o hidratare buna, eventual cu ceaiuri care stimuleaza lactatia. Nu as zice 4l/ zi cum am mai auzit, fiindca mi se pare o supraincarcare volemica, dar macar 2l. Fiecare simte cand sunt prea multe lichide.

*odihna, atat cat isi poate permite o mama cu nou-nascut si poate si cu alti copii

*eliminarea tensiunilor nervoase si a stresului. In lupta interioara cu gandurile poti recurge la absolut orice simti ca ajuta: rugaciune, citire, auditii muzicale, convorbiri cu prietenele, filme, plimbari, masaj etc

*un truc de care am aflat intr-o conversatie recenta si care se pare ca functioneaza: o perioada, pama la reglarea lactatiei, mananca alimente gustoase, care iti plac mult.