Daca trisezi...

... sau lucrezi cu jumatati de masura in indatoririle familiale nu te astepta sa iti fie primit la Domnul altceva la schimb, si nici nu te amagi ca ti se va da iertare fara pocainta tintita, cu durere pe masura greselii.

In lipsa de scrieri cu specific mirenesc se pot converti idei din invataturi scrise de calugari in folosul vietuirii in familie.

Cum vi se pare...

...ideea de a initia un demers juridic prin care sa cerem reformularea exprimarii din "certificat de deces" in "certificat de trecere la cele vesnice" (sau orice sintagma similara) pe motiv ca noi nu credem ca omul trece in nefiinta, prin urmare ne simtim ofensati sa ni se inmaneze un act referitor la cei dragi in care se mentioneaza ca sunt morti?

Asa cum altii se simt ofensati de urarea "Craciun fericit!" sau "Hristos a inviat!" in mass-media, altii sunt stingheriti la "gender" de faptul ca mai sunt inca toalete separate pentru sexe diferite, altora le stau in gat crucile din spatiul public, si noi ne simtim ofensati de o multitudine de ateisme si paganisme pe care ni le servesc stapaniile acestei lumi.

Ideea nu este a mea. As fi fost doar interesata sa iau pulsul comunitatii crestine cu care comunic on-line. Mie mi se pare o dorinta legitima, dar sunt sceptica in privinta succesului unei eventuale operatiuni concrete in acest sens.

Cata vreme...

... o fi normal ca un copil sa pastreze pentru a-si manifesta afectiunea in interactiunea cu mama lui sau ca rutina inainte de culcare gesturi stereotipe formate din perioada alaptarii? Cine ar trebui sa initieze stoparea acestui tip de comportament, mama sau copilul?

Inca nu am avut timp sa caut pe net despre asta si nici nu am citit pana acum ceva sugestiv. Daca aveti la indemana vreun link despre asa ceva as fi interesata sa citesc o opinie bazata pe statistici.

Ma gandesc insa ca daca insasi intarcarea ar trebui sa fie dictata de copil, sa astept ca el sa simta ca a trecut intr-o etapa in care se poate desprinde fizic/emotional de san, probabil si ticurile astea trebuie lasate pana cand copilul constientizeaza ca ii sunt de prisos.

Mie imi e greu sa suport aceste reminiscente pruncesti nu numai fiindca sunt incomode ci si pentru ca sunt iesite din tiparele (cu care mintea mea e obisnuita) de exprimare a atasamentului matern la un copil de varsta scolara.

Aud...

...despre Inaltul Teofan ca ar fi fost la o inaugurare a unei sinagogi din Iasi unde a facut afirmatii smintitoare pentru cei care tin la pastrarea neatinsa a adevarului de credinta. Am si vazut ca a fost filmat prinzandu-se intr-un dans cu tenta religioasa.
Ce parere am? Ma intristeaza cand se intampla evenimente care produc tulburare in Biserica. Am incredere insa ca portile iadului nu o vor birui.

Nu vreau sa emit judecati la adresa niciunui ierarh. Sunt doar o femeie si nu am primit pana acum nicio descoperire speciala de a vorbi impotriva vreunui ierarh si nici nu simt acest imbold launtric de a face ordine in cler analizand faptele cuiva anume. La modul general stim cu totii recomandarile sfintilor parinti despre cum sa ne osebim de lumea ereticilor. Cum gandeste fiecare arhiereu sa puna in aplicare in duh aceste povete in conditiile sociale contemporane care necesita multa diplomatie, cat din atitudinea lor reprezinta o cadere reala si cat se caiesc ulterior stie doar Dumnezeu.

Sincer, eu imi iubesc biserica-mama si nu vreau sa fac ceva care, potrivit invataturilor ei, ma raneste si pe mine si pe cei carora ma adresez. De aceea prefer sa fac curatenie in ograda proprie, sa analizez fapte in mare si nu oameni, sa imi canalizez gandurile si energia spre lucruri concrete asupra carora pot avea o influenta reala. In principiu, ma odihnesc foarte mult cuvintele sf Serafim, care ma indeamna sa pastrez pacea in sufletul meu caci asa se vor mantui mii in jurul meu.

Daca aveti o neliniste postiti si rugati-va pentru biserica si pt Ips Teofan, vorbiti cu duhovnicii vostri si luati binecuvantare sa il comentati si in tot ceea ce faceti fiti atenti la miscarile inimii si mergeti pe firul iubirii de oameni.

Cam asta ar fi parerea mea. Ma iertati, imi rezerv dreptul sa nu raspund la comentarii care simt ca ma someaza indirect sa am o anumita atitudine, sa folosesc un anumit ton acuzator fata de cineva. Pur si simplu stilul acesta nu ma reprezinta.

Copiii nu inteleg....

...ca interdictiile pe care le punem sunt spre binele lor, ca adesea ne este si noua greu sa ii lipsim de placerea momentului si ca o facem doar spre binele lor.

Mie uneia cel mai greu imi vine sa suport resentimentele de moment ale copiilor. Desi stiu ca nu sunt profunde, nu pot sa imi protejez inima de durerea pe care o simt cand ii vad intorsi impotriva mea.

Grig a fost destul de avariat dupa gripa (dupa 1 ianuarie): dupa ce a terminat de bolit gripa in sine a mai facut o tura de subfebrilitati cu dureri de urechi vreo doua zile si dupa ce i-au trecut si astea a tras de o laringita cumplita cum nu a avut nici ca sugar.
La o zi-doua dupa ce a scapat si de laringita tinea mortis sa mearga cu tati la parohie intr-o sambata. La noi in biserica e tare frig si mai erau si cateva pomeniri de facut in cimitir. Nu puteam sa il scot inca, fiindca era si slabit si nici nu se odihnise in noptile trecute din cauza laringitei.

S-a suparat foarte tare pe mine, fiindca nu iesise de multa vreme din casa si nu intelegea, cu toate explicatiile mele, ca nu e indicat sa respire aer rece asa curand si nici sa stea ore in sir cu picioarele inghetate.
Era evident ca ma uraste pentru ca nu cedasem la insistentele lui. L-am auzit bombanind: "Cand ma fac mare nu mai tin nicio poza de-a ta." M-am facut ca nu aud, dar m-am mahnit mult. Bineinteles ca pana a doua zi si uitase de conflict, eram iar "mamita" cea draga.

De data asta a fost vorba de un pericol pentru sanatatea trupeasca, cu implicatii concrete, previzibile. Mai greu e cand trebuie sa te ocupi de pericole mai putin palpabile ce vizeaza sanatatea sufleteasca.

Inteleg perfect frustrarea parintilor care nu se simt in stare sa interzica sau sa limiteze factori care influenteaza negativ gandirea si sentimentele copiilor. Ideal ar fi sa ii putem elimina total. Daca nu putem, macar sa tragem spre binele duhovnicesc cat de mult putem (tinand cont de intensitatea adictiei copilului cat si de intristarea pe care o putem duce in perioada in care el se revolta).

E si in aceasta confruntare de forte o "ne-vointa" 😊 pe care parintele o face si care cred ca ii este placuta lui Dumnezeu.

De ce...

...hainele baietilor sunt de unica folosinta

Cand ma gandesc...

...la mine in perioada copilariei sau adolescentei, parca ma raportez la o straina. Nu ma regasesc deloc, absolut deloc in ceea ce eram atunci. Si totusi ceea ce sunt astazi s-ar parea ca e cladit pe acea temelie putreda... Sa fie nesimtirea duhovniceasca aceea care ma impiedica sa simt ca atitudinea de atunci imi apartine? Sa fie procesul curatitor si vindecator al spovedaniei? Sa fie Hristos care innoieste firea noastra cea cazuta? Toate trei probabil.

Nu ma inteleg destul de bine in sentimentele astea si m-ar interesa sa stiu care este masura corecta in care trebuie sa ma ingrijorez si sa ma preocupe sa corectez eu derapajele (da, toti trec prin asta, chiar daca noua, parintilor bisericosi, nu ne place) adolescentilor in dotare.

De la sfantul Teofan Zavoratul am retinut ca e ff important sa iesi curat din adolescenta, ca sa nu fii un adult infirm duhovniceste. De la sf Ioan Gura de Aur mi-a ramas ideea minutiozitatii si strictetii pe care o propunea in formarea omului din copil. Foarte greu de lucrat in stilul acesta cazon in zilele noastre, cand copiii pleaca mult de fragezi in lume si tentatiile sunt foarte agresive, abundente si usor, foarte usor accesibile.

In incercarea mea de a tine cat de cat haturile in perioada adolescentei alor mei m-am simtit si ma simt adesea depasita in puterile mele omenesti. Stiu ca nu trebuie sa intind arcul prea tare, dar in acelasi timp nu trebuie sa cobor stacheta foarte jos atunci cand vad un potential duhovnicesc in copii. Mi se pare greu sa intuiesc punctul acesta de echilibru. Foarte mult timp imi ia sa ma gandesc la felul in care sa ii abordez, cum sa le vorbesc ca sa ma inteleaga, fiindca scopul meu principal nu este sa raman eu la carma, ci sa preia ei in mod corect controlul asupra propriei persoane.

O prietena imi cita dintr-o carte de psihologie "parintele trebuie sa fie un timp cortexul copilului". Da, dar pana cand? Trebuie sa iti pregatesti momentul cand sa predai stafeta, caci nu poti proteja copilul la nesfarsit. Treptat, prin deasa si indelunga sfatuire, trebuie pregatita o mentalitate sanatoasa. Intre timp ii sporesti gradul de independenta si asisti la felul in care a inteles sa isi foloseasca libertatea. Informatii despre bine si rau, despre ce se face si ce nu se face au destule. De la o varsta (nu la toti aceeasi) trebuie sa munceasca si singuri, sa se convinga din experienta, sa intre in contact nemijlocit cu Dumnezeu.

E dureros sa fii martorul caderilor propriului copil, dar incurajator sa vezi ca totusi se ridica. Pana acum am inteles ca nu trebuie sa ma panichez de pacatele copiilor, dar nici sa ma descurajez in sfatuire. Am trait impreuna cu cativa dintre ei si  felul in care au depasit anumite etape de tulburare si am vazut si lucrarea lui Dumnezeu asupra lor prin diverse conjuncturi pe care le-a trimis in viata lor.

Am citit undeva ca exagerarile unui adolescent sunt de fapt doar experimente de gandire, o calibrare necesara a unei identitati in devenire, ca trebuie sa stii sa identifici fanteziile de moment si sa te abtii de la a predica excesiv pe marginea lor (oricum vor trece de la sine) si ca atunci cand il auzi vorbind tampenii nu trebuie sa cazi in capcana de a crede ca e chiar tampit😄. Aducandu-mi aminte de iesirile si mentalitatea mea de altadata cred ca sunt o exemplificare sugestiva pt acest paragraf.

Abia astept sa ii vad mari, sa povestim si sa ne amuzam impreuna de micile lor crize de adolescenti.