Mastita

Ceea ce se vede în imagine este începutul unei mastite a Elenei, care m-a speriat săptămâna asta. Toţi copiii mei au avut criză genitală, şi ştiu cu ce se mănâncă, şi că nodulii la sân se resorb greu şi nu sunt periculoşi în sine, dar e data asta umflătura a evoluat rapid (se făcuse cam cât o nucă în 24 h) şi avea toate celelalte semne celsiene: roşeaţă, căldură locală şi durere la atingere.

 M-am mai uitat şi pe net la cazuistică asemănătoare: unii copii chiar au primit antibiotic, altora le-a fost interzis laptele de mamă (care ar aduce un aport nefavorabil de hormoni) iar la alţii, sărăcuţii s-a complicat cu abces mamar. 

"Vai de mine! Sfinte Nicolae, rămâne fata fără un sân!" Uite-aşa se roagă omul, de frică... Am ţinut local non-stop o compresă cu rivanol rece, dar în prima zi nu părea să involueze. De-abia a după încă două zile se retrăsese total. Sperăm să nu mai avem surprize.

Cadou neobişnuit

prins de bunicu pt Ionut

Zgomoteca

 Zilele trecute m-am trezit că mă sună la uşă o vecină şi-mi spune să nu mai las copiii să tropăie pentru că o deranjează. Stupoare! La ora respectivă fetele mari erau la şcoală, iar cei mai mici dormeau toţi, aşa cum obişnuim în fiecare după-amiază. În primul rând i-am atras atenţia că şi pentru mine ora două şi jumătate e oră de linişte, deci nu era prea politicos din partea ei să mă apostrofeze chiar atunci. Apoi am încercat să o fac să înţeleagă că şi copiii sunt oameni şi nu ar trebui închişi în timpul liber în rezervaţii speciale şi că dintre ai mei singurul care se joacă pe rampa de  tablă cu pricina este Grigo, restul doar accidental îşi găsesc scăparea acolo la "prinselea". Spre mirarea mea am aflat că vecina  este educatoare, deci se presupune că ştie cam ce poate capul unui copil prins în joacă. N-am făcut greşeala să presupun că îndrăgeşte copiii, ci m-am raportat corect la situţie, bănuind că e "sătulă de copii".

vedere din "turnul meu de control"

Deşi m-am străduit să nu dau importanţă prea mare discuţiei (doamna avea în mod evident probleme psihice, iar copiii mi-au povestit ulterior că i-a ameninţat şi pe ei în mod repetat cu poliţia şi că le-a vorbit murdar), m-am surprins că am transferat conflictul în interiorul familiei şi că începând din după-amiaza aceea mă uitam din minut în minut pe fereastră şi îmi stresam copiii să se joace în surdină (de vină e slava deşartă). Mare prostie... Eu eram singura mămică preocupată să închidă gura copiilor, iar pe platforma metalică ţopăiau veseli şi copii care nici măcar nu erau din blocul nostru.
La următoarea întrevedere am rugat-o să se intereseze mai bine cine depăşeşte limita admisă de dumneaei la decibeli, întrucât copiii mei chiar stau în casă între 14 şi 17 p.m. "Nu pot să ştiu asta, dar ai dumneavoastră sunt cei mai mulţi!" Prin extensie eu sunt mama tuturor copiilor din faţa blocului :)
Mi-am explicat de ce se crede îndreptăţită să mi se adreseze aşa când o vecină mi-a spus că până să ne mutăm noi în bloc copiii de aici nu ieşeau la joacă împreună. Deci tot eu sunt capul răutăţilor.

Substitute

Cred că n-am înţeles eu bine: copilul foloseşte sânul în loc de suzetă?
Şi eu care credeam că foloseşte suzeta pe post de sân :(

Nu ştiu de ce, dar prefer un sugar cu degetul în gură, decât unul cu un dispozitiv ortodontic de liniştire. Pare mai firesc. Îmi cer scuze tuturor bebeilor suzetişti  dacă i-am supărat cu ceva :)

Botez

Horror

Pentru cine nu cunoaste, ăsta-i un fragment dintr-o criză de furie, nicidecum cel mai reprezantativ sau mai dramatic. Nu, nu e un copil rasfaţat, nici "tulburat de duhuri necurate", ci aşa se manifesta atunci când nu doarme suficient. E o fericire să nu ai parte de concerte live noaptea.
Nu înţeleg cum se poate enerva cineva pe un om chinuit, mie îmi face impresia că în accesele de furie copiii chiar au o stare ingrozitoare pe care nu o pot verbaliza. Păcat că exista oameni care cred că e eficient să cupezi aceste crize cu ameninţări sau loviri. În exterior pare că totul se rezolvă (nu mai sunt deranjate urechile sensibile ale nimănui), însă cred că în adânc apele sunt tot tulburi. Dar, deh, au şi adulţii limitele lor, care se pare că sunt mai rigide dacât ale copiilor.
Eu prefer să fiu o prezenţă neinvazivă, caldă  (în ciuda faptului că şi mângâierile sunt inoportune uneori când micul e prea supărat) şi să accept manifestările până când copilul se linişteşte singur. Calmul se restabileşte de la sine după un timp, timp în care orice încercare de a intra în voia piticului este un eşec. De obicei nu reuşeşte să spună decât "nu vreau" sau să ceară lucruri contradictorii: "Pleacă" urmat imediat de "Nu plecaaa". De fapt, săracul, chiar nu ştie ce vrea, şi, în fond, nu vrea nimic palpabil.
Mai am în memorie trăiri din copilărie când nu mă puteam exterioriza pentru că cineva autoritar considera că sunt mofturoasă şi mincinoasă când plâng spun că-mi e rău şi că mă dor picioarele şi nu ştiu cum să stau cu ele, doar eram un copil perfect sănătos. "Ce să te doară? Şi ce te tot foieşti atâta în pat?"
Cel mai tare mă enerva, când mă făcusem mai mărişoară, că mi se spunea "N-ai motiv să plângi! Du-o, dragă, la culcare, nu vezi că e obosită?". Poate eram cu adevărat obosită, dar m-ar fi ajutat enorm să-mi spună cineva că mă înţelege şi să-mi dea dreptate. Eu chiar eram necăjită pentru ceva care mi se părea important. 
Tot în categoria reacţii neinspirate ale adulţilor mi se păreau şi "Nu ma plânge, că te bat! Îţi dau eu, ca să ai de ce plânge!" (asta-i culmea, normal că dacă mă baţi, plâng mai tare) sau  încercările de a mă păcăli, schimbând vorba. Uitam, ce-i drept, de plâns, dar rămâneam cu o tristeţe care nu se vindeca şi cu un sentiment acut de lipsă de comunicare cu oamenii cei mai apropiaţi.
De efectele speriatului cu bau-bau şi cu ţiganul nu mai vorbesc... Cred că singurele momente de groază autentică din viaţa mea au fost la vârste mai mici de 7 ani la gândul că aceste monstruoase personaje m-ar putea răpi.
O fi aşa greu să iubeşti şi să rabzi un copil când "e nesuferit şi plânge fără motiv"?

Am lapte

"Ce bine de tine, eu n-am avut..." Nu stiu ce inseamna a avea lapte pentru alte mame care alapteaza la sân, dar la mine nu a fost niciodata ceea ce mi-a sugerat ieri o mamă a cărei unică experienţă este hrănirea cu biberonul, în sensul că mesele sugarilor au fost extrem de dese, mai ales în puseele de creştere. Asta s-a întâmplat chiar şi la primul copil, la care nu mai ştiam ce să fac cu atâta lapte. În general, schema de alimentaţie pe care au adoptat-o copiii mei a fost cam aşa: supt la 10-15 minute timp de 2-3 ore, apoi somn prelungit tot 2-3 ore. Asta în perioadele liniştite. Am avut şi momente în care am mai rămas în criză de lapte, dar au compensat prin supt şi mai des. S-au enervat puţin la sân, au plâns, dar nopţile alea nedormite au fost motorul care a declanşat de a doua zi o producţie mai mare de lapte. Nu cred că am avut vreodată mina aceea de "vie en rose" de prin revistele despre copii şi mămici, dar nici nu am fost deprimată că am de purtat o greutate prea mare.

Am avut şi de data aceasta de făcut opoziţie unei politici anticolostru a personalului neonat. După ce a plecat cunoştinţa mea din secţie au venit pe rând asistentele să-mi propună completări cu lapte praf, "că trebuie şi ea să se hrănească şi nu ţi-a venit laptele" (care după părerea lor "vine" după 48 de ore) "ca să ai lapte trebuie să te odihneşti" (nimic mai fals, ca să ai lapte trebuie să pui copilul la sân, chiar dacă te ronţăie non stop în primele nopţi de viaţă). Ba a venit şi medicul de gardă, care a ţinut să-i mai repete ameninţător o glicemie şi m-a avertizat că "e la limită, are 60 şi, uite, îi tremură bărbia". Bebelina mea însă nu s-a trezit să sugă la insistenţele lor şi a mai dormit vreo oră şi jumătate mulţumită de cei câţiva mililitri de lapte matern pe care-i avea în stomăcel.

attachment brothering :)

Mă gândeam că ar trebui să se facă studii doar pe macrosomi, particularizându-se glicemia şi curba ponderală în primele zile. Am avut ocazia să fac o comparaţie a creşterii în greutate cu sugărelul vecinei de salon (cu 10 ani mai tânără decât mine), tot grăsunel şi el (4300g), care primea completare 4-5 biberoane cu lp ( în speranţa că va creşte mai repede ca să primească voie de la neonat să plece acasă). A plecat acasă a 4-a zi, tot în scădere în greutate, dar mai atenuată, pe când Elena a scăzut doar 2 zile, apoi a crescut vertiginos. E clar care lapte se asimilează mai bine şi care umple intestinul de balast (cu trena de colici şi scaune mai consistente care se elimină cu mai mult efort in partea bb)

Şi încă ceva, că tot era vorba de colici, din meniul primelor zile de alăptare: cireşe, căpşuni (or fi ele alergizante, dar şi albuşul de ou este şi n-am auzit pe nimeni să mănânce ou cu precauţie în timpul alăptării, aşa că merită testate progresiv), salată de varză, mâncare de mazăre, peşte. Şi nimic, nici o nemulţumire...mai există şi curiozităţi ale naturii :)