Reuniuni familiale

 De Paşti, pentru a salva aparenţele, ne întâlnim cu rude şi cunoscuţi cu ale căror principii de viaţă nu avem nimic în comun. Nu-mi stă în fire să intru în polemici inutile, cu care oricum nu conving pe nimeni, dar mă deranjează enorm când oamenii simt nevoia să ofere lecţii de viaţă copiilor mei, mai ales când e vorba de subiecte pe care încă nu le-am abordat întâi în familie, considerând că e prematur să discut despre anumite aspecte de la 7 ani. În astfel de cazuri comentez după ce se termină vizita ceea ce mi s-a părut a fi smintitor şi replicile la care i-am observat că sunt mai receptivi. Mă întreb totuşi dacă n-ar fi cazul să ripostez pe moment, vorbind nu cu adultul care ne virusează soft-ul, ci direct cu copilul meu.

• Bă, vinul se bea până simţi că ameţeşti puţin, alfel bei degeaba
• Ar trebui să fii mândru că ţi-am zis "şmechere", nu orice prost e în stare să fie şmecher
• Eu te iubesc, nu-ţi zic niciodată nimic, mamă-ta te ceartă
• Ei, maică-ta doarme cu voi c-aşa s-a obişnuit, eu nu suport să dorm cu fie-mea. E foarte enervant să dormi cu un copil mic
• Scoate limba, uite-aşa!
• Nu credeam eu că mă lasă Dumnezeu doar cu un sigur copil (spus de cineva care foloseşte contraceptive în plină vârstă fertilă, doar pentru a poza în faţa copiilor drept victimă a unui Dumnezeu crud; fenomenul acesta nu l-am văzut la oameni cu credinţă cărora Dumnezeu nu le-a dăruit prunci în 15 ani de căsătorie)

"Un frate l-a întrebat pe un batran oarecare, zicând: parinte, de va voi vreun frate să-mi vorbească şi să-mi spuna nişte cuvinte nefolositoare sau glume lumeşti şi vorbe deşarte oare mi se cade mie a-i zice să tacă?
Nu, fiule, nicidecum nu ţi se cade a-i zice să tacă, orice va vorbi. Că de-i vei zice sătacă, îl ocărăşti pe fratele tău şi-l ruşinezi ca şi cum l-ai lovi cu palma peste obraz şi peste puţin şi tu însuţi vei vorbi vorbe deşarte şi fără de treabă. Şi în zadar, spre păcatul tău, ai ocărât şi ai osândit cu mândrie pe fratele tău poruncindu-i să tacă. dacă nu-ţi place a vorbi vorbă fără de treabă, atunci taci cu smerenie şi aşa, cu tăcerea şi smerenia ta, îi vei da lui şi altora chip bun."
"Un frate a mers la un bătrân care şedea în pustie şi a aflat pe lângă chilia lui copii păscând dobitoaceşi vorbind neuvioase. Şi dacă şi-a spus gândurile sale, folosindu-se de cuvintele bătrânului, i-a zis: cum suferi, avvo, aceşti copii şi nu le zici să nu facă cele fără de treabă? Bătrânul i-a zis: cu adevărat, frate, de multe zile vreau să le zic lor, dar mă opresc chiar pemine a le zice grăind: iată, nu pot să sufăr acest lucru ce este puţin, dar cum voi putea să rabd d vor veni asupra mea ispite? Pentru aceasta nimic nu le-am zis, ca să mă deprind cu ispitele ce vin asupră-mi." (Pateric)

Ceea ce aduce nou acest documentar (pentru mine) este că străluciri scurte ale luminii sfinte se arată pe tot parcursul anului la biserica sfântului mormânt. Pelicula nu e însă convingătoare pentru necredincioşi care pot considera uşor că imaginile sunt trucate.

Bună înţelegere

            "Căci cine dintre oameni ştie ale omului, decât duhul omului, care este în el?" Comunicarea reală între oameni, fără Dumnezeu şi fără rugăciune, este un mit, oricâte artificii de limbaj am folosi şi oricâte eforturi de empatie atrofiată am face noi prin propriile puteri. Omul, singur, nu poate emite decât judecăţi înguste despre celălalt, interpretând toate în mod subiectiv prin prisma propriilor experienţe, mai mult sau mai puţin similare cu ceea ce vede că se întâmplă la nivel superficial cu aproapele.
             Am nevoie de multă răbdare şi delicateţe pentru a accepta cu dragoste comprtamentul celor din jur, de multă diplomaţie, pentru ca toţi să se simtă în largul lor şi să se poată exprima liber în prezenţa mea, să fiu traducătorul de limbaje nonverbale între membrii familiei, amortizorul şocului în caz de coliziuni frontale şi pe post de sistem de suspensie pentru vehicolul caminului nostru. În mine nu găsesc forţa de a le face pe toate astea, este Cineva care rânduieşte să pot ceea ce pare imposibil.

            În ceea ce priveşte pretenţiile mele de la aproapele, o posibilă soluţie, care ar merge ajustată şi pentru familişti, ar fi: "Încearcă pe cât poţi, ca pe lângă contactele cu oamenii să eviţi orice mângâiere lumească, dacă vrei să o simţi pe cea dumnezeiască, care nu se compară cu nimic omenesc." (Pr Paisie Aghioritul, Cale către cer)

Marta în pedagogie

            Înainte de a mă căsători nu am fost una dintre adolescentele care se opresc prin parc să se bucure de un zâmbet de copil. Eram tăcută, interiorizată, o mare consumatoare de cărţi cu profil ascetic. După ce am născut prima fetiţă m-am simţit în postura de mamă ca într-un costum care nu mă cuprinde. Chiar vorbeam demult cu o prietenă care iubeşte mult copiii şi care intră repede pe frecvenţele lor şi-i spuneam că mă miră faptul că Dumnezeu nu i-a dăruit copii, în timp ce eu, care nu sunt deloc flexibilă nici jucăuşă, am deja doi copii după 3 ani de căsătorie.
           Dat fiind startul meu prost în cariera mea de mamă de care, din fericire, am fost conştientă, am căutat mereu surse de inspiraţie în domeniu şi modele de mame iubitoare şi necârtitoare care să corespundă şi formaţiei mele religioase. Internetul a fost pentru mine revelator, un adevărat punct de sprijin în lumea văzută. Deseori mi-am încărcat bateriile şi am luat-o de la capăt cu entuziasm după citirea vreunei postări.
            De-a lungul timpului atitudinea mea faţă de copii s-a tot metamorfozat, am fost sedusă de diverse curente şi idei despre relaţionarea cu copiii, pentru ca apoi să renunţ, păstrând doar ceea ce se potrivea situaţiei mele particulare. N-aş putea spune că a fost o involuţie sau un progres, nici n-aş numi-o inconsecvenţă, ci mai degrabă au fost nişte reglări gen feedback care au asigurat buna funcţionare a sistemului familial în diverse perioade. Am fost când mai autoritară, când mai permisivă, am insistat cu mâncarea sănătoasă, dar le-am mai luat şi câte-o prostioară din comerţ ("ca să vedeţi că nu-i mare lucru guma de mestecat"), au citit şi cărţi religioase, şi poveşti stupide (cu comentariile dezaprobatoare de rigoare).
           Mai nou sunt copleşită de descoperirea unei greşeli pe care am făcut-o: mi-am pus prea mult nădejdea în strădaniile mele de a comunica cu copiii,de a fi responsivă, de a mi-i apropia, de a le forma o viziune asupra vieţii prin explicaţii îndelungi, cu exemple şi contraexemple, şi toate astea de la vârstă foarte mică. Sunt bune şi mijloacele omeneşti de educaţie, dar ponderea lor ar trebui să fie alta şi ar fi trebuit să insist mai mult pe rugăciune şi pe lucrarea mea lăuntrică. În felul acesta aş fi conştientizat mai puternic că aceşti omuleţi sunt ai Lui şi aş fi evitat capcane duhovniceşti (de exemplu atunci când părinţii se mândresc cu meritele lor în formarea odraslelor, le fac mult rău, făcându-se pricina tulburării sufleteşti sau chiar a căderii celor din urmă). Deci, în acest context "acestea trebuie să le faceţi, fără ca pe acelea să le lăsaţi".

Obicei organizatoric preluat spontan de la mami (zero cicăleli) de şcolarii mici şi mari:

liste şi listuţe pot fi văzute pe pereţi, pe ferestre, uşi şi birouri

       

Scoala altfel

cu carioci lavabile-mesaje ecologice

o mam'mare cu locul 3 la cros

   Cea mai îndrăgită săptămână de şcoală: plimbări în parc, la grădina botanică şi la poneii de la hipodrom, vizita la jandarmerie,la teatrul liric, la staţia de epurare a apei, la Facultatea de Medicină unde au mai învăţat ceva anatomie, interpretare de scenete din schiţele lui Caragiale, concursuri la diferite materii, întreceri sportive.

Fuste

pliuri, pense

banda pentru talie

călcatul, important pentru un tiv delicat

cel mai dificil: de pus fermoarul

nasturel şi o butonieră mică

rezultatul final: acceptabil

             Pentru şcoală avem în dotare fuste drepte sau conice, dar pentru joacă, pentru mers la ţară sau în excursii nu prea se potrivesc. Ne trebuia ceva pentru primăvară, mai lejer, care să se şifoneze greu şi cu un imprimeu nepretenţios, ci "prietenos" cu copiii (când mergem în parc mă roagă "Să nu ne îmbraci frumos!") şi cu mediul înconjurător (până dă iarba, culori de pământ dacă se poate :)
           La second hand era doar marfă pentru supraponderale. Am căutat apoi prin magazine cu răbdare şi bunăvoinţă o fustă midi, lărguţă, dar nu am găsit nimic adecvat. Doar la standurile cu ţinute elegante şi sofisticate erau fuste, dar nouă ne trebuiau fuste de purtare, îmbrăcate cu care să putem duce la nevoie şi o găleată de gunoi...
            Confecţiile pe care le-am tot văzut exprimau redundant aceleaşi mesaje provocatoare şi excentrice şi prin lipsa de diversitate a modelelor mi-au lăsat impresia de uniforme. Cineva ale cărui gusturi nu sunt în pas cu moda efectiv nu are de unde alege.
          Am tot zis că traduc câte ceva dintr-o postare care corespunde cumva concepţiei mele despre fuste, fără a avea pretenţia de a convinge pe cineva. Consider că faptele exterioare ale evlaviei sunt cel mai uşor de realizat, dar ele nu valorează nimic fără o lucrare interioară perseverentă. So:

• Pantalonii nu mi se par feminini. Mă simt mai frumoasă şi am o altfel de graţie a mişcărilor atunci când port fustă. Priviţi o pictură: parte din dulceaţa şi gingăşia reprezentării vine din modul în care rochia pune în valoare feminitatea personajului.
• Pantalonii dezvăluie prea mult din fizicul femeii. Cele care sunt în vârstă n-ar trebui să-i "încânte" pe cei din jur cu o privelişte dizgraţioasă. Cele tinere, fireşte mai atrăgătoare, determină un anume tip de comportament al sexului opus: mai îndrăzneţ, dar mai lipsit de respect. Aici Sherry exemplifică prin felul diferit în care colegii de serviciu ai băieţilor ei se adresau fetelor ei în funcţie de vestimentaţie şi constată că odată cu lungimea fustei creştea şi seriozitatea replicilor. Coincidenţă? Cred că nu...
• Fustele sunt mult mai practice. Gândiţi-vă cât munceau femeile de altădată (şi în grădină sau livadă, şi printre animale, şi la vatră, şi cu copiii). Toate aceste sarcini grele le făceau îmbrăcate în fustă. Doar de puţin timp femeii şi se pare că "nu se poate mişca" decât în pantaloni. Să fie oare de când a încercat să-i fie egală bărbatului (în şantiere sau pe motocicletă)?
• Fustele sunt adecvate şi sezonului cald, fiind mai "aerisite"decât pantalonii, şi sezonului rece, pentru că se pot purta pe dedesubt articole mai groase decât pe sub pantaloni, fără să părem diforme. Dacă tot veni vorba de aerisire aflaţi că flora vaginală normală care ne protejează întrucâtva de infecţii este predominant aerobă şi cu cât pantalonii sunt mai tight, cu atât mai puţine şanse de oxigenare are zona cu pricina.
• Mă simt mai liberă în mişcări în fustă, mai ales în cele lungi. Pantalonii te limitează cumva, ca să nu mai vorbim de ceea ce se întâmplă pe partea dorsală atunci când trebuie să te apleci. Pantaloni largi plus bluze lungi sunt o combinaţie de care pur şi simplu nu mă pot apropia. Poate când voi cântări 100 kg :)

    PS  Sper că n-am stresat pe nimeni care poartă pantaloni.

UV

             Doamna ginecolog cu care am născut primii 4 copii, şcolită în Anglia, m-a sfătuit să nu ţin cont de sfaturile medicale pe care le voi primi de la tributarii cărţilor de specialitate "vechi de 50 de ani".
            Primul meu copil s-a născut în luna martie, într-un an mai răcoros, astfel încât în primele luni de viaţă Vigantolul părea indispensabil. Printre multe alte lucruri pe care le-am discutat mi-a rămas în minte ceea ce m-a învăţat despre sinteza vitaminei D în piele, care nu necesită plajă în slip, ci doar "expunerea la soare a feţei şi dosului mâinilor timp de 15-20 de minute de câteva ori pe săptămână" (mai sunt şi alţii care susţin acelaşi  lucru). În clima noastră temperată această manevră e accesibilă oricărei mame de bb sănătos de primăvara până toamna. Aş prefera mai degrabă mecanismele naturale de producere ale vitaminei D decât varianta sintetică , deşi nu pot spune că nu am folosit deloc picăturile de Vigantol; îmi mai aduceam aminte din când în când de ele :)