Placut/neplacut

Redau mai jos cateva fragmente din Conceptul Continuum care m-au facut sa inteleg mai adanc faptul ca nasterea si cresterea prunci sunt vazute ca niste corvoade doar pentru ca asa suntem conditionati cultural de lumea in care am crescut si ca aceia care vad copilul ca pe o binecuvantare au o cruce mult mai usor de dus (si nu cunosc amaraciunea cartelii).

1. Când se balansa lateral, era aşa de grea piroaga, că ne-a lipit de câteva ori de stanca fierbinte pe câte unul până când ceilalţi puteau să-l elibereze. Când era facut un sfert din parcurs, toate gleznele sângerau. Parţial şi pentru a cerşi un minut de pauză, am sărit pe o stâncă mai înaltă să fotografiez scena. Din perspectiva aceea şi din lipsa momentană de implicare, am observat un lucur foarte interesant. În faţa mea erau mai mulţi bărbaţi angajaţi la aceeaşi sarcină. Doi dintre ei, italienii, erau încordaţi, încruntaţi, îşi pierdeau cumpatul din orice şi înjurau non-stop în maniera specifică toscană. Restul, indienii se simţeau bine. Râdeau de nesupunerea canoei, făcând o joacă din tot efortul, relaxându-se între împingeri, râzând de propriile lor zgârieturi şi amuzându-se în mod special când canoea, cum se clătina înainte, îl prindea ba pe unul, ba pe altul sub ea. Individul ţintuit cu spatele gol pe granitul fierbinte, când putea respira din nou, invariabil râdea cel mai tare, bucurându-se de eliberare. Toţi făceau acelaşi lucru, toţi experimentau efort şi durere. Nu era nici o diferenţa între situaţiile noastre cu excepţia faptului ca noi fusesem condiţionaţi de cultura noastră să credem că o aşa combinaţie de circumstanţe constituia fără discuţie un minim pe scara bunăstării şi eram absolut inconştienţi că exista şi altă interpretare a situaţiei.
2. Unul era aparenta lipsă a unui termen pentru „muncă” în vocabularul Yekuana. Avean cuvântul tarabaho folosit pentru interacţiuni cu cei care nu erau indieni, oameni care, cu excepţia noastra, le erau cunoscuţi aproape numai din auzite. Aceasta era o pronunţare puţin diferita a cuvântului spaniol trabajo şi se referea destul de concret la ceea ce conquistadorii şi succesorii lor înţelegeau prin el. M-a impresionat pentru că era singurul derivat din spaniolă printre toate cuvintele pe care le-am învăţat. Se părea că nu există nici un concept Yekuana similar cu al nostru. Erau cuvinte pentru fiecare activitate care ar putea fi inclusă, dar nu un termen generic. Daca nu distingeau munca de alte feluri de petrecut timpul, nu mai era loc de mirare ca se purtau atât de iraţional (cum evaluam eu atunci) când cărau apă. Femeile îşi părăseau vatra de câteva ori pe zi, cărând două sau trei tigve cu apă deodată, coborau o cărăruie pe munte, îşi alegeau drumul pe o pantă abruptă extrem de alunecoasă când era udă, îşi umpleau tigvele dintr-un izvoraş şi urcau înapoi în sat. Întreaga operaţie dura cam douăzeci de minute. Multe dintre ele cărau şi copilaşi odată cu tigvele. Când am coborât pentru prima dată am fost şocată de incomoditatea de a merge aşa departe pentru o utilitate atât de necesară. Îmi părea de neconceput că nu au ales o vatră a satului unde apa să fie mai la îndemână. Ultima parte a cărării, pe malul pârâului, mă făcea să mă încord de frică, pentru necesitatea de a avea grijă la fiecare pas să nu cad. În mod sigur, Yekuana au un simţ superior al echilibrului şi, la fel ca şi indienii nordamericani, nu au vertij, dar in fapt nici ei nici eu nu am căzut niciodată, numai că eu singură aveam probleme că trebuie să fiu atentă pe unde calc. Paşii lor erau la fel de atenţi, doar că ei nu se incruntau ca şi mine, de „greutatea” de a avea grijă. Continuau să bârfească şi să glumească încet, pe loc drept sau pe pantă, pentru că deobicei mergeau în grupuri de câte doi, trei sau mai mulţi şi, ca de obicei, predomina dispoziţia de petrecere.
3. După puţină reflecţie, îmi venea greu să găsesc o modalitate „mai bună” de a folosi ocazia căratului apei, cel puţin din punctul de vedere al senzaţiei de bine. Dacă, pe de altă parte, progresul ar fi fost criteriul de evaluare sau disponibilitatea, viteza, eficienţa sau noutatea, plimbările după apă erau chiar înapoiate. Dar experienţa mea legata de inocenţa acestor oameni era de aşa natură că nu aveam nici o îndoială că dacă le-aş fi spus să inventeze o soluţie de a îmbunătăţi drumurile mele la izvor, ar fi pregătit ceva conducte de bambus sau un scripete ca să mă ajute să mă descurc pe partea alunecoasă sau mi-ar fi construit o colibă lângă izvor. Dar ei înşişi nu aveau nici un motiv să progreseze, cum nu simţeau nici o nevoie, nici o presiune din nici o direcţie, să-şi schimbe stilul.
4. Mi-am amintit de surpriza mea faţă de indienii Tauripan în prima expediţie, când încărcat fiecare cu aproape 40 kg în spate şi trecând atenţi un „pod” format dintr-un singru buştean îngust tăiat de-a latul unui pârâiaş, unul dintre ei îşi amintea o glumă, se oprea în mijloc, se întorcea, spunea faza către bărbaţii ce se îngrămădeau în urma lui, şi apoi continua trecerea în timp ce el şi prietenii lui râdeau cu poftă în stilul lor specific muzical. Nu m-am gândit deloc că ei nu sufereau ca şi noi în acele condiţii, aşa că veselia lor îmi dădea o impresie ciudată, aproape de nebunie. (Era de fapt foarte potrivit stilului lor de a spune o glumă în toiul nopţii cand toţi dorm. Deşi unii sforăiau tare, toţi se trezeau instantaneu, râdeau şi în câteva secunde îşi reluau somnul, sforăitul şi liniştea. Nu considerau ca a fi treaz era mai puţin plăcut decât a dormi (cutuma asta ma ucide pe mine), şi se trezeau complet, ca atunci când o turmă de porci mistreţi a fost auzită de departe de către toţi indienii deodată, deşi erau adormiţi, în timp ce eu, fiind trează şi ascultănd sunetele din împrejurimi, nu am auzit absolut nimic.) Ca majoritatea călătorilor, le urmăream comportamentul nefamiliar fără să-l înţeleg şi nu am încercat niciodată să umplu golul dintre expresia a naturii umane la ei şi la noi.