Sunday, April 17, 2011

         Zilele astea a fost ziua lui Grigo pe care, din păcate, am sărbătorit-o cu Amoxicilină şi Nurofen. Mi-am adus aminte cum, în urmă cu un an, pe la 3 dimineaţa, au început contracţii uşor dureroase . Nu eram deloc agitată şi nici nu l-am trezit pe soţul meu. Mi-am făcut calmă bagajul pentru maternitate, mi-am făcut un duş şi am sunat la doctoriţa care îmi urmărise sarcina. Nu răspundea nimeni. Am plecat împreună cu soţul meu la ea acasă pe la ora 7. Nu era acasă, ci plecase din localitate la înmormântarea unei rude, după cum ne-a spus mama dânsei. Ne-am grăbit să ajungem la spital, pentru că deja durerile se înteţeau. Am fost luată în evidenţă prin SMURD pe la 8,30. Erau atâtea urgenţe ginecologice la ora aceea încât am aşteptat cam o jumătate de oră până să-mi scrie foaia ca să pot merge sus pe secţie. Erau numai rezidente fără experienţă, cărora nu le-a spus nimic faptul că sunt la a cincea naştere, şi chiar năşteam acolo dacă o prietenă, medic şi ea, nu le-ar fi sugerat că e posibil să nasc pe culoar dacă stau să-mi vină rândul la anamneză. Prin intervenţia ei am putut să ajung mai repede la sala de naşteri.

      La sala care mi-era de-acum familiară am avut o bucurie: era de gardă o colegă de liceu, care a fost foarte drăguţă şi mi-a spus că voi naşte cu ea.  La consultaţie - dilataţie 5 cm. Ea aştepta să nasc pe la 12. Am trecut să aştept în salonul de lângă sală. Acolo am fost tulburată din cauză că lângă patul meu era o femeie care trebuia să nască, la termen, un făt mort. Mi-a mai şi spus că are un anevrism pe artera occipitală şi, când avea contracţii, stăteam cu sufletul la gură să văd dac-a murit. Avea femeia asta o deznădejde molipsitoare. Pe deasupra se mai şi ruga pruncului din pântece plângând: "Fetiţa mea, nu mă lăsa!" Îmi venea să-i spun să se roage Domnului mai bine, dar n-am putut să zic nimic, aşa de copleşitoare era durerea ei. M-am întâlnit cu ea prin maternitate peste 2 zile, era mai echilibrată psihic. Sau doar părea...
           Doctoriţa era un pic stresată în legătură mine, mare multipară, şi a cerut pregătirea şi de cezariană în caz că pierd prea mult sânge. Riscul cel mai mare la naştere pentru femeile cu mai mult de 4 copii este ca uterul să nu se contracte eficient şi hemoragia să capete proporţii letale; nu-i cum zic unii atotştiutori "De-acum eşti obişnuită, naşti uşor, fără probleme!". Din fericire totul s-a desfăşurat natural, chiar mai repede decât se aştepta ea ( Grigo a ţipat prima dată la 10,20) . Era ocupată cu altă pacientă în expulzie când mi s-au rupt membranele la dilataţie maximă, aşa că până la urmă am născut cu o doctoriţă mai bătrână. Mi-a plăcut mult să colaborez cu ea pentru că era foarte relaxată şi îmi transmitea şi mie o stare de calm. Totul a decurs bine, fără complicaţii.

           Singura problemă a fost că mi s-au furat chiar din sala de naştere fiolele de Oxitocină de care făcusem rost punând în mişcare multe pârghii sociale :) Oribil! Oricum, prin bunăvoinţa doamnei doctor de la neonatologie, care mi-a pus copilul la sân, am avut parte de oxitocină naturală. După naşterea asta am simţit că pierdusem cam mult sânge. Eram atât de ameţită că am avut neoie de sprijin ca să merg la baie. După ce am băut nişte ciorbă de miel strecurată (tocmai fusese Pastele) am mai prins puteri. Asta a fost tot ce am gustat în ziua aceea.
           Am mai avut o mică neplăcere: asistenta care mi-a scos flexura nu a tras de ea în lungul traiectului venos, ci spre lateral, rupându-mi peretele venos. S-a închis greu, cu compresiune prelungită. Chiar şi aşa, cum lăsam mâna în jos se spărgea din nou. A trebuit să stau toată seara cu mâna sus. Până la urmă au trecut toate cu bine!
       Ioan cap.16,21. Femeia, când e să nască, se întristează, fiindcă a sosit ceasul ei; dar după ce a născut copilul, nu-şi mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că s-a născut om în lume.

11 comments:

  1. M-ai facut sa plang cu postarea asta. Ma emotioneaza intotdeauna povestirile despre nasteri pentru ca desi am nascut trei copii pe cale naturala inca am o spaima cumplita de nastere. Mereu ii spun si duhovnicului ca nu ma sperie ideea de a avea multi copii de grija banilor sau de teama de a nu ma descurca cu ei dupa ce ii nasc, ci efectiv am o teama cumplita de nasteri, de durerile acelea sfasietoare. La ultima nastere intrasem in niste fibrilatii de neoprit si in timp ce copilul se angajase deja spre iesire, eu nu mai puteam face nimic din cazuza tremuratului. Doctorul tipa ca nebun la mine si eu intram in panica si mai tare. In timpul asta, prin toate colturile orasului erau oameni care se rugau pentru mine. Au fost mai multe complicatii din cauza ca inainte cu o zi medicul m-a mintit ca am deja dilatatie 3 cm si m-a chemat a doua zi sa nasc. Eu am crezut ca o proasta si m-am dus. Abia apoi m-am prins ca mi-a rupt membranele fortat. Asistenta mi-a spus ca face asa de obicei ca sa nu mai vina cand nu are chef la nastere. Te cheama cand e el de garda. Odata membranele rupte trebuia sa nasc insa dilatatia se lasa mult asteptata. Si dupa cateva ore de chin mi-a spus ca daca nu ma dilat fac cezariana. Atunci sotul meu a sunat pe toti prietenii nostri pe care ii stim duhovnicesti si i-a rugat sa ma ajute cu rugaciunea. Medicul era ca turbat cand vedea ca sotul meu citeste pe hol Paraclisul Maicii Domnului si urla la mine ca din cauza ca se roaga el nu mai nasc eu, ca s-a rugat el sa nu ma mai doara si de aia nu mai am contractii. Exact cand mai avea putin sa termine rugaciunea...am nascut. Ei, daca momentele dinainte sunt cumplite si te arunca in deznadejdi, clipa in care vezi copilul te copleseste. Imi vine si acum sa plang amintindu-mi de manuta ei micuta care il strangea de incheietura mainii pe medic in timp ce ii taia cordonul ombilical. Sunt clipe pe care o mama nu le uita niciodata.
    Dar teama de sarcina si de nastere nu imi va disparea nicodata.

    ReplyDelete
  2. Niciodata sa nu spui niciodata.Dumnezeu vindecă fricile astea chinuitoare.
    Mie mi-e frică de moarte, de complicaţii. Încerc să nu iau în seamă gândurile, ci doar să mă rog. Chiar în momentul naterii am o pace şi o linişte neobişnuită, o încredinţare că va fi bine.
    Isteriile medicilor sunt un motiv pentru care şi mie mi-ar place să nasc acasă.

    ReplyDelete
  3. Medicii pot sa contribuie foarte mult la starea femeii care naste. Nasterea acasa mi se pare o optiune foarte buna, dar cu conditia sa fiu asistata de o persoana calificata, sa aiba la indemana perfuzii si alte chestii necesare in caz de complicatii. Oricum, mi se pare mult mai bine sa nasti intr-un pat normal decat pe nesuferita aia de masa de nasteri. Si eu ma tem de complicatii mai ales ca in ultimul timp am observat ca tot mai multe persoane credincioase au patit-o. Desi sunt oameni duhovnicesti si merg pe calea ingusta si plina de greutati a familiei cu multi copii, desi au duhovnici si sunt apropiati de Biserica, li se intampla tot felul de complicatii. Ba moare copilul in burta, ba pierd sarcina, ba are copilul malformatie, etc. Ba chiar stiu cazul unei femei cu 3 copii care fiind insarcinata cu gemeni a aflat ca amandoi au malformatii grave la creier si inima si ca nu vor trai. Mai mult decat atat, ceva bizar se petrecea: burta se umfla pe zi ce trece pentru ca lichidul amniotic nu se mai schimba ci se acumula mereu mai mult si mai mult. Toti medicii ii spuneau ca va crapa la prorpiu si refuzau sa o primeasca in spital daca nu face avort. Ea plangea intr-una, copii simtisera ca ceva nu e in regula si erau foarte speriati, iar sotul...nu mai stia ce sa faca si ce decizie sa ia. Pana la urma s-a internat la Bucuresti si zilnic ii faceau punctii sa ii scoata cate 1 l de lichid din burta. In cateva zile s-a declansat si nasterea si copiii au murit inainte de a se naste. Dumnezeu a salvat-o pentru a se intoarce la copilasii ei. Cu traume si cu durere, dar s-a intors acasa si acum se reface.
    De chestiile astea imi e teama.

    ReplyDelete
  4. Nimeni nu poate şti cu adevărat cine este un om care pare credincios. Doar Dumnezeu ştie, de aceea îngăduie anumite încercări.
    Ceea ce este cu adevărat înfricoşător este moartea pruncului în pântece fără să fie luminat cu Sfântul Botez. În cazul unui avort spontan mamele sunt oprite de la Sfânta Împărtăşanie 1 an. Există o oarecare vină a acesteia, altfel "toate sunt cu putinţă celui e crede"

    ReplyDelete
  5. Da, stiu toate acestea, insa te contrazic putin in legatura cu omul care "pare" credincios. Imi cunosc duhovnicul de cativa ani buni si are 6 copii deocamdata (nu as avea nicio surpriza daca face 15). Insa dupa ce a facut primii doi copii, Dumnezeu a ingaduit incercari cumplite. Copilul, in urma unei boli de sange a mamei, nu a primit hrana necesara si a murit in pantece pe la 4 luni. Nu vreau sa iti spun cat s-a rugat ca inima acelui copilas sa bata din nou. E adevarat ca nu stim noi cu adevarat inima omului, insa fara a fi partinitoare, acest preot este un om extraordinar care intoarce oamenii la 180 de grade prin exemplul personal. Ma rog, nu vreau sa il laud eu acum, dar atat el cat si sotia lui, nu m-au smintit cu nimic pana acum desi ne vedem destul de des, nu numai in cadrul spovedaniei. M-am intrebat de multe ori de ce li s-a intamplat acel lucru dureros. Inainte eram convinsa ca viata pacatoasa e cea care ne duce in astfel de probleme, insa acum mai cred ca pot fi si incercari, mai cred ca pot si greseli din neam, pe care le ispaseste cate cineva (vezi par Arsenie Boca, Cararea Imparatiei). Ce vreau doar sa subliniez este ceea ce si tu ai spus mai sus, anume ca e infiorator sa iti moara copilul lipsit de Botez, insa nu te poti baza ca tie nu ti se poate intampla si nu poti nici sa judeci pe altul ca i s-a intamplat in urma la cine stie ce pacate. De ce ingaduie Dumnezeu sa moara pruncul inainte de a se naste? Numai El stie!
    In cazul unui avort spontan este cum spui, insa cum o fi in cazul in catre moare din cauza ca nu se poate hrani corespunzator? Se aplica aceeasi regula?

    ReplyDelete
  6. Cred că treaba asta cu pierderea sarcinii nu poate fi încadrată în categoria "încercări gen Iov". E o părere personală.Biserica învaţă despre aceşti prunci acelaşi lucru ca despre pruncii avortaţi cu voie, nu am găsit nimic specificat că ar fi o diferenţă.

    Cunosc şi eu mame care ar fi făcut orice să-şi păstreze copilul. Nu am cuvinte să spun cât sufăr pentru ele.

    Nu spun să judeci omul, dar nici pe Dumnezeu nu-l putem considera autorul unei aparente nedreptăţi. Poate a atras mânia lui Dumnezeu fie şi numai printr-un gând. Acesta nu se vede în afară, deci nu sminteşte pe nimeni. Nu insinuez nimic despre nimeni, treaba mea e să-i văd pe toţi mai buni decât mine.

    Chiar aşa, nu sunt sigură că mie nu mi se poate întâmpla. Chiar mă mir şi dau slavă lui Dumnezeu că sunt toţi vii şi nevătămaţi. Am motive fizice să mă tem că nu pot duce o sarcină până la capăt. Nădăjduiesc totuşi la mila lui Dumnezeu.

    ReplyDelete
  7. Da, in problema gandurilor ai dreptate. Chiar un simplu gand de judecata a cuiva poate atrage multe neorociri. Tocmai din motivul asta e mai bine sa nu ma duc mai departe cu dicutia despre problema asta. Sa ne fereasca Dumnezeu de asa ceva!
    Sper sa nu te superi ca am preferat sa ma adresez direct in mesaje si ca nu mai folosesc apelativul de politete dar imi este mai la indemana sa ma adresez la persoana a doua singular. Daca e nepotrivit, nu ma supar daca mi se spune. Doamne ajuta!

    ReplyDelete
  8. Nici gând să mă supăr! Apelativul de politeţe e adesea obositor.

    ReplyDelete
  9. Ani binecuvântati lui Grigoraş!
    Să-ţi dăruiască Bunul Dumnezeu bucurie, mângâiere şi mântuire prin pruncii tăi!

    Să-ţi fure Oxitocina din sala de travaliu...în ce lume trăim??! De fapt, 'ce mă mir? Anul trecut îmi povestea o doamnă doctor cum a rămas fără un plic cu 50 euro în timp ce era pregătită pentru o endoscopie....

    ReplyDelete
  10. Da, Mariana, trebuia s-o ţin în dinţi.

    ReplyDelete
  11. Am citit azi poaterea sta.E tare frumos Grigoras, mai rar copil asa frumos si "curat" deabia nascut.Ah nu va povestesc nasterile mele ca...ma rog au fost si lucruri pozitive si negative dar ultima am avut cezariana si asta nu o pot "inghiti".Totusi daca m-asi fi impus mai mult in fata medicului care este un amic de familie poate ca am fi evitat cezariana,a fost o nastere indusa ca toate de altfel pentru ca riscam gestoza dar de daat asat nu era gestoza am gresit eu cred,ma intreb mereu de ce nu am avut curajul sa zic nu,eu mai astept...dar ma bucur de fetita mea si de toti copiii mei si sper ca Dumnezeu sa ne mai dea altii ca nu e povara mai grea pentru o familie decat casa fara copii dupa mine.

    ReplyDelete