Dilema

Un copil are doi parinti. Acesti doi parinti nu sunt intotdeauna la unison cand vine vorba de reactia fata de diverse provocari venite din partea celui mic.

Conceptia clasica ar fi aceea ca parintii nu trebuie sa-si afiseze parerile divergente. Daca unul dintre ei mustruluieste, celalalt nu ar trebui sa se transforme intr-un complice al copilului sau sa-i ia partea in vreun fel, subminand autoritatea partenerului. Acest deziderat este foarte greu de realizat, fiindca presupune sa-ti abolesti pentru moment principiile si sentimentele, sa ingenunchezi subiectivismul tau in fata subiectivismului sotului (sotiei).

Uneori chiar il simti pe cel mic nedreptatit si inima iti spune ca ar trebui sa-l mangai si sa-i spui ca are dreptate. Daca o faci, risti sa se intinda conflictul  si in sfera cuplului. Daca nu, te simti un tradator las si mizerabil.  In sinea lui il simti pe copil dezamagit ca nimeni nu e alaturi de el. Nu exista alternativa lipsita de incomoditati, oricat de abil ai incerca sa te strecori printre jaloanele sensibilitatilor celorlalti.

Am incercat pe rand tot felul de strategii de la abtinere totala, discutii ulterioare in absenta copiilor, comentarii retinute de fata cu "inculpatul" pana la reactii dezaprobatoare explozive. Din astfel de situatii "cleste", nu prea se poate iesi fara sa te sifonezi interior.

Nu-mi prea iese nici punerea in scena a unor principii citite prin carti, cum ar fi ascultarea de "staret" - a se citi sot :) - in ciuda faptului ca parerile personale il catalogheaza ca fiind un staret nedrept. Teoretic, rabdarea unor mici neplaceri pricinuite de temperamentul sau gandirea (diferita de a mea) superiorului meu ierarhic ar trebui sa atraga harul dumnezeiesc. Se spune ca daca mergi pe firul ascultarii Dumnezeu va transforma ceea ce este rau intr-o binecuvantare si va indrepta tot ce este stramb din pricina omului pe care l-a randuit sa conduca.

Desi uneori vad in viata mea infaptuindu-se acest lucru, nu pot merge de fiecare data pe linia asta. Simt un imbold interior de a ma lupta pentru felul in care vad eu dreptatea chiar daca tipicul imi spune "sa ma tem de barbat". In chestiunea cresterii si educatiei copiilor ma tem mai mult de ceea ce-mi dicteaza constiinta ca ar trebui sa spun, fiindca acesta este cumva domeniul meu. Nu e un indemn la razvratire. Pur si simplu mama isi asuma copiii plenar. De reusita formarii lor ca oameni atarna mantuirea ei. Se merita sa-ti jertfesti comoditatea de a nu reactiona pentru acest ideal?

Astazi...

eu cu Gheorghita...

cu Elena si Grigo...

am dus-o la scoala pe Eca...

doar pe jumatate din traseu, pana la intersectia mare. Restul drumului l-a facut singurica. Isi ia si ea zborul incet, incet...

Copilaria...

Fiecare isi formeaza propria reprezentare despre copilarie, bazata pe experientele personale, pe ceea ce percepe din trairile altora sau citeste la experti psihologi, medici ori pur si simplu scriitori.

Pana acum nu ma preocupa sa-mi elaborez o atitudie fata de copii, ci lasam lucrurile sa curga si ajustam din mers ceea ce simteam ca este nevoie. In ultimul timp ma urmareste ideea ca perioada copilariei sta sub semnul vulnerabilitatii. Sub toate aspectele fiinta umana in formare e caracterizata de gingasie si fragilitate. Este etapa in care se pun bazele stucturii corporale de mai tarziu, in care se formeaza comportamentul individului si in care invatarea (ma refer la tot felul de achizitii, nu doar la scoala propriu-zisa) se desfasoara la parametri de varf.

Tinand cont de toate acestea imi pot defini mai precis rolul meu de parinte. Daca ar fi sa-mi sintetizez intr-un cuvant cheie ideile legate de acest subiect as alege "protector". Nu vad protectia in sensul de cenzura nejustificata care taie aripile entuziasmului explorarii, ci ca pe un adapost impotriva intemperiilor de ordin fizic sau moral la care se pot expune copiii in societatea contemporana. Va veni timpul cand vor avea inevitabil de a face cu multe lucruri urate. Sunt de parere ca odata cu maturizarea vor fi mai putin afectati si vor avea puterea sa reactioneze de pe propriile pozitii stabile.

Nu rezonez deci cu stilul spartan prost inteles ("Nu te mai purta delicat cu copilul, ca in viata nu gaseste doar oameni care-si pun manusi cand vorbesc cu el. Lasa, sa stie ce e greul, ca sa fie pregatit.") Orice conducator de osti intelept stie ca antrenamentul nu trebuie sa extenueze luptatorii si nici sa-i schilodeasca. Soldatul trebuie sa dea randamentul maxim cand vine momentul razboiului, nu sa fie deja plin de rani cand intra pe campul de lupta.

Ma lupt cu mine insami sa le asigur un climat afectiv care sa-i odihneasca interior si sa nu le umbreasca acesti ani frumosi. Pe tema aceasta citesc, retin si imi repet
diverse pasaje-dicton care ma inspira ("Poate mai mult decat de dragostea parintilor pentru ei, copiii au nevoie de dragostea parintilor unul pentru altul", "Kiss them and hug them as often as you can" "Binecuvantati-i adesea, verbal sau doar mental"...)

Cerand mereu ajutorul lui Dumnezeu imi doresc sa ofer sprijin copiilor mei prin tot ceea ce am si prin tot ceea ce stiu. As vrea sa fiu acel sol fertil din care ei sa-si traga seva acum cat sunt doar niste mladite si sa ma bucur de ei cand vor ajunge la taria cedrului.

Buf

...a cazut in sezut de la o inaltime de aproape 2 m si nu prezinta nici o leziune a coloanei vertebrale detectabila radiologic.
Multumim lui Dumnezeu care ne pazeste pe noi, inconstientii, in toate zilele vietii noastre.

Am fost la Prislop...

Nu cred ca exagerez daca estimez numarul pelerinilor la cateva zeci de mii. Pe kilometri intregi am mers bara la bara, iar vaile erau pline de masini parcate si oameni care incercau sa ajunga mai degraba pe jos decat cu masina.
Nu am mai vazut asa ceva, desi obisnuiam sa mergem periodic la parintele Arsenie de cativa ani buni. Nu stateam niciodata la coada si parcarea de langa manastire nu era niciodata plina. Probabil fenomenul a luat amploare in ultimul an.
N-am reusit sa stam la coada, am intrat decat eu si Gheorghita in fata. Am observat insa ca in apropierea mormantului e deja o pace suprafireasca si te poti impartasi de binecuvantare si fara sa intri efectiv langa cruce. Stie parintele ca si drumul in sine e o nevointa.
Ma bate gandul ca poate vom avea incercari ca popor in anii care vor urma si de aceea se randuieste ca atata multime sa primeasca intarire duhovniceasca acolo, la Prislop. E doar un gand. Nu vreau sa staruiesc asupra lui.

Urasc tradarea...

... dar iubesc pe tradator :)
De cand am declarat razboi zaharului, de sarbatori sunt pusa intr-o situatie delicata, fiindca oameni la care tin mult ofera copiilor mei dulciuri mult prea multe. N-am vrut sa ranesc pe cineva, asa ca am stabilit cu ei ca pe cele ambalate le primim, dar nu le mancam. Dulciurile de casa cu care am fost serviti le-am gustat atat cat sa nu jignim gospodinele.

overloaded with chocolate

Mustar