Ieri...

... m-a sunat o mamica sa ma intrebe ce medicamente sa ia ca sa isi calmeze angorjarea sanilor in timpul intarcarii. E o femeie cam de varsta mea, la al saselea copil acum. I-am recomandat, mai in gluma, mai in serios, o gurita de bebelus. Din vorba in vorba am aflat ca si-a dus copilasul (1an si 8 luni) la tara, fiindca vrea sa se intoarca la serviciu (lucreaza la o gradinita). 

I-am mai vorbit putin despre faptul ca ar fi fost mai intelept sa faca acest lucru treptat (intai sa rareasca reprizele de supt, apoi sa le scoata definitiv, putand ramane cu "intalnirile" de noapte) si ca nu e o idee tocmai buna pentru copil, care era atat de atasat de ea (dupa cum spunea) sa il duca in alt mediu decat acasa si sa mai si dispara si ea din peisaj. Sunt prea multe schimbari bruste pentru un mititel care nu are ratiunea suficient de dezvoltata si il lovesc puternic in plan emotional. 

S-a cam sifonat de raspunsul meu, repezindu-ma cu "Da, sigur, nu mai ajunge ca le dam viata. Suntem vinovati de toate nimicurile." Mi-a marturisit ca nu crede nici in "bazaconiile" psihologice despre trauma de abandon, despre posibila origine in copilarie a unor adictii, etc. 

Intentia mea nu era sa o culpabilizez, fiindca inteleg foarte bine suferinta fizica si psihica a alaptarii prelungite. Nu am nimic nici macar cu decizia ei de a se intoarce la serviciu. Ma deranjeaza insa omul care inchide ochii si isi astupa urechile nevrand macar sa vada suferinta pe care o produce altuia, sa si-o asume si sa o regrete. In cazul particular al intarcarii situatia se complica si se agraveaza, fiindca acel "altul" este un pruncusor nevinovat. Poate gresesc ca iau partea copilului care inca nu poate vorbi si incerc sa verbalizez eu plansul lui... 

De ce sa il indepartezi pe copil atat de mult cand ii tai portia de san-iubire? Pentru ca iti impietresti inima in mod deliberat si nu te intereseaza decat cat de usor treci tu peste moment. Pentru ca nu poti purta vederea durerii lui (mi-a si zis ca daca este langa ea copilul, cedeaza insistentelor lui) cand ii refuzi un drept la a fi iubit si pentru ca in adanc stii ca nu ti-a ajuns cutitul la os cu adevarat. O mama care cu adevarat nu mai poate isi imbratiseaza copilul si plange odata cu el suferinta separarii premature (pentru care el inca nu e pregatit si pe care nici macar nu o intelege decat ca pe o dramatica parasire).

Intarcarea e un subiect delicat si putem fi lesne acuzati ca judecam. Judecata si-o va face fiecare mama, fie acum, fiind atenta la simtirile inimii si purtand pana la capatul puterilor crucea nasterii si cresterii de prunci, fie atunci cand, dezbracati de trup, vom vedea in subtirimea duhului tot ce nu am vrut sa stim in aceasta viata. Data viitoare cred ca cel mai intelept raspuns, care sa ma scuteasca de animozitati, va fi: "Cerceteaza-ti adancul constiintei inaintea lui Dumnezeu . Tu stii..."