...am avut o mare bucurie, mai ceva decat atunci cand vezi primavara pomii inflorind, am vazut o mamica inviata din moartea sufleteasca a unei severe depresii post-partum.
Nu numai ca s-a eliberat de intunericul acela sufletesc, dar avea in priviri sclipiri de entuziasm. Mai mult decat atat, la aproape un an de la nasterea copilului, dupa tot chinul launtric pe care l-a indurat, era miscata iarasi de "ravna cea buna" (cum frumos spune pr Paisie) de a fi inca o data salasul unei noi vieti, semn de sanatate sufleteasca pentru o femeie tanara.
Am scris ca incurajare pentru toate mamicile care simt ca se ineaca in torentul intristarii si al descurajarii. Niciodata nu spuneti niciodata 😊, ci acordati-va timp si rabdare.
Slava lui Dumnezeu, Cel Care ne vindeca adanc de toate ranile!
Subscribe to:
Post Comments (Atom)
Oare ce a facut ca sa iasa din depresie? Stiti cumva?
ReplyDeleteA facut si tratament medicamentos o perioada, fiindca era ff grav, cu manifestari somatice ingrijoratoare. Rugaciune, spovedanie, sf taine, iesiri in aer liber.
ReplyDeleteFaptul ca nu a ramas cu o frica permanenta de o eventuala recadere si nici cu sechele gen "sa nu mai aud de copii" e un indiciu ca vindecarea e completa si este in prezent ca orice femeie care nu a trecut prin experienta asta coplesitoare.
Daca nu as fi trecut prin aceasta depresie, poate as fi fost inclinata sa cred ca nu prea are ce cum sa existe la femeile credincioase. La nasterea celui de-al cincelea copil, dupa o sarcina extrem de grea si o nastere de speriat (am mai nascut de atunci doi copii, dar tot pe aceea o am cea mai vie in minte), totul completat cu faptul ca acest copil a fost cel mai dificil si solicitant dintre toti, chiar cat toti la un loc, am cazut intr-o depresie crunta. Plangeam cu copilul in brate, nu il puteam potoli nici ziua si nici noaptea, ma simteam atat de doborata incat ajunsesem sa spun ca acest copil ma extermina si nu imi da voie sa il iubesc.Ma tinea la foc continuu, inca din momentul nasterii. Nu aveam ragaz nici sa ma gandesc limpede la el,dar sa mai si simt ceva. Luni de zile m-am chinuit in depresia asta crunta. Dumnezeu a lucrat incat sotul meu, care nu prea ia in seama smiorcaielile femeiesti, sa simta ca am mare, mare nevoie de sustinere, atat fizica, cat si sufleteasca. A fost dedicat pana la capat, ajunsese de il legana noaptea cate doua ore, numai ca sa imi dea timp sa dorm, il aducea la alaptat si iar il lua cu el si il plimba in brate pana dimineata. Cu magneziu, cu vitamine, cu ajutor si intelegere, am trecut peste toate. Dar a fost nevoie sa rareasca si slujbele de la biserica (acatiste, vecernii) o perioada, pentru ca nu mai rezista nici el fizic. Efectiv statea in picioare la Sf Liturghie si simtea ca adoarme. Erau si ceilalti 4 copii micuti, totul era extrem de solicitant.Am convingerea ca fara implicarea lui totala in acele luni grele, m-as fi adancit in probleme si as fi ajuns la psihiatrie. Chiar si asa, tot nu mi-a lipsit mult.
ReplyDeleteE crucial sa ai sotul alaturi. Daca prin felul in care se implica te face sa te simti singura, neinteleasa si parasita in momentele astea de dupa nasterea, rateaza esentialul in raportarea la tine.
Delete